În urmă cu câteva săptămâni, colegii mei din redacţia revistei Orizont au avut ideea de a adresa întrebarea din titlu mai multor scriitori din zona de vest a României. Nu cunosc, la ora când redactez aceste rânduri, ce au răspuns. Cum eu n-am fost chestionat, mi-a venit ideea să răspund aici mini-provocării menite să-l scoată pe condeier din micul (şi adeseori) viciosul său cerc de nevroze, automatisme şi idiosincrazii.
Aş începe prin a spune ce meserii aş putea practica (pe unele, perioade mai lungi sau mai scurte, chiar le-am practicat). Elimin de la bun început ocupaţiile ce presupun un talent de tip artistic sau sportiv, pentru că ele ies din cadrul voinţei personale: oricât ai dori să ajungi cântăreţ de operă, dacă natura nu te-a înzestrat cu vocea necesară, degeaba te strădui. Nici măcar fotbalist de nivel profesionist n-ai cum să fii dacă nu posezi un set minim de însuşiri specifice. Mă voi referi, prin urmare, la profesiile obişnuite, practicate pe scară largă. Adică acele ocupaţii care le asigură traiul zilnic miliardelor de oameni care populează planeta.
Am petrecut câteva zile, săptămâna trecută, asistându-l pe meşterul dulgher pe care-l chemasem pentru o reparaţie. Pe lângă suculentele conversaţii — o inepuizabilă sursă de cunoaştere a realităţii vii —, m-am asociat cât se poate de activ în operaţiunile de pregătire a materialelor: am impregnat cu soluţie protectoare scândurile, am scos cuie, am potrivit şaibe, am îndreptat bucăţi de tablă metalică, am stabilit suprafaţa şi dimensiunea produsului final. Pe scurt, m-am implicat trup şi suflet.
Deşi sunt (ca întotdeauna) binişor în urmă cu programul aşa-zis intelectual, n-am avut nicio mustrare de conştiinţă că, în loc să fiu la masa de scris, am petrecut multe ore în aer liber, bătut de vânt, înfruntând de câteva ori şi ploaia, acoperind cu grijă scândurile proaspăt vopsite. Bineînţeles că prin minte mi-au trecut toate banalităţile referitoare la avantajele de a trăi „natural”, de a face mişcare, de a te implica în acţiuni „pozitive”. Faptul că eram părtaş la o întreprindere ale cărei efecte se vedeau aproape instantaneu mi-a indus o mândrie asemănătoare aceleia pe care o va fi resimţit-o orice mare ctitor. Diferenţa e că spre deosebire de mănăstirile lui Ştefan cel Mare, micul meu pătrat de scânduri nu e o capodoperă arhitectonică, ci, pur şi simplu, o încercare de a da o utilitate practică unei suprafeţe de câţiva metri pătraţi.
Dar asta nu înseamnă că prin mintea mea nu se perindau idei care de care mai ingenioase — de a căror prezenţă în ascunzişurile creierului nici măcar nu fusesem conştient. M-am întrebat dacă aş putea să-mi dedic viaţa întreagă lucrului pe care, cu o anumită plăcere, îl făceam de câteva zile. Spre surprinderea mea, gândul că n-aş mai citi şi n-aş mai scrie nu mi s-a mai părut o catastrofă. Posibilitatea de a-mi petrece existenţa departe de literatură nu m-a speriat. Mai mult: mi-am spus că, renunţând la scris, aş deveni alt om. În primul rând, aş avea mai mult timp liber. Sau, mai corect spus, aş avea în fine timp liber. În felul în caremi duc viaţa de-atâtea decenii, acest concept nu există: nu am, aşa cum au oamenii normali, după-amieze şi seri libere, şi nici măcar week-end-uri. Tot ce-am reuşit, în ultimii ani, a fost să mă eliberez vreo două săptămâni pe an de straniile îndatoriri asumate, de altfel, cu o dubioasă bucurie.
M-am gândit, apoi, la viaţa aproape monahală la care e condamnat orice scriitor. Recluziunea auto-impusă, populată cu fantasme tăcute, limitarea persoanelor cu care intră în contact îl plasează, inevitabil, undeva la marginea, dacă nu chiar în afara societăţii. „La vie est ailleurs”, celebra sintagmă a lui Rimbaud, pare a fi o referinţă directă la felul în care se scurge existenţa scriitorului: departe de esenţa lucrurilor şi întâmplărilor ce alcătuiesc însăşi raţiunea de a fi a vieţii. Cu multă vreme în urmă, un scriitor care-mi remarcase o anumită îndemânare practică, mi-a spus: „Băiete, privindute, îmi dau seama că un intelectual poate face orice muncă. El poate fi şi strungar, şi agricultor, şi măturător. Dar ia încearcă să-i pui pe toţi aceştia să facă munca intelectualului!”
Fireşte că nu e onest să aşezi lucrurile într-o astfel de brutală opoziţie. Chiar dacă vorbele se voiau un elogiu adus intelectualului pornind de la îndeletnicire cât se poate de ne-intelectuală (legam cu sfoară, obţinând o reţea protectoare solidă, un colet), cred, dimpotrivă, că diviziunea muncii e necesară. Nu dau doi bani pe aşa-numiţii „enciclopedişti”, pe indivizii specialişti în orice şi în nimic. Îi privesc ca pe nişte monştri pe cei care, în emisiunile de tipul „Vrei să fii milionar?”, răspund pe nerăsuflate şi corect într-o mulţime de domenii. Cred în specializare, dar nu şi în stupiditatea de a-ţi imagina că dincolo de sfera ta nu există nimic altceva. E bine să stăpâneşti o meserie (fie ea şi cea de scriitor!), dar păstrându-ţi interesul pentru alte zone. Fireşte, dacă eşti în stare…
Faptul că nu e vorba de o predestinare în ceea ce priveşte profesiile o dovedeşte diferenţa dintre dorinţele enunţate la vârste fragede şi realizările maturităţii. În copilărie, toţi vrem să devenim aviatori, marinari, doctori, învăţători, scafandri, exploratori sau cântăreţi — în funcţie de perioadă şi mediu. Aproape niciunul dintre colegii mei de liceu — marea majoritate cu talente artistice remarcabile — nu au ajuns să profeseze în zona pentru care păreau predestinaţi. Cei mai mulţi — nu neapărat cei mai buni — au făcut solide cariere în domenii bine plătite. De unde se poate deduce că în zona artistică ajung doar cei care nu arată vreo aplecare pentru „descurcăreala” în hăţişurile vieţii de zi cu zi.
Dacă mă gândesc bine, aş fi putut deveni un contabil destul de perspicace, un inginer cu iniţiativă ori chiar un muncitor conştiincios. Nu mă plictisesc să fac de mii de ori acelaşi lucru, încerc să găsesc în reluarea aparent monotonă a obligaţiilor ceva nou. Nu spun c-aş muri de fericire să lucrez pe-un şantier sau într-o fabrică. Ba chiar a sta într-un birou opt ore pe zi mi se pare departe de-a fi o binecuvântare — deşi mi s-a întâmplat şi acest lucru vreme de aproape opt ani. Dar, la nevoie, nu m-aş da în lături de la orice tip de muncă prestată de oameni normali în condiţii normale.
Există însă câteva ocupaţii (ca să le spun aşa) pe care nu mă văd în stare să le practic. Prima e cea de politician. Adică de ins care-şi câştigă existenţa asumându-şi neruşinata pretenţie de a-i conduce pe alţii, de a le hotărî destinul, de a le impune obligaţii şi măsuri punitive. A fi politician a devenit una dintre molimele vieţii moderne. Când văd încolonaţi la uşile partidelor cohorte de tineri care au înţeles că drumul cel mai scurt spre succesul social e pila politică şi înregimentarea de tip feudal faţă de grupările cocoţate la vârf, mă apucă, vorba lui Topîrceanu, o tristeţe iremediabilă. N-aş putea, apoi, să lucrez în vreunul din sistemele represive ale statului, de la jandarmerie la poliţie şi servicii secrete.
Dar dac-ar trebui să numesc una singură dintre meseriile care-mi repugnă, aş spune fără ezitare: cea de călău.
preluat de pe romania literara
