Când am intrat în camera cu tavanul foarte jos – şi lumină
sfâşiată ca nişte cârpe îmbibate cu sânge – nu-mi aminteam,
nu-mi aminteam deloc cum ajunsesem acolo,
unde eram, care era locul acesta – unde, probabil,
mai intrasem, căci mai fusesem pe aici,
ştiam asta. M-am dus spre tejgheaua de zinc lustruit,
cu multe rafturi cu sticle în spate – mergeam
ca prin vis, uitasem iarăşi ce făcusem cu puţin înainte.
Singurul bărbat care şedea sprijinit de bar
– îmbrăcat în negru şi cu părul încărunţit –
şi-a rotit peste umăr faţa spre mine o clipă,
mi-a răspuns rece când am clătinat capul, şi apoi
mi-a întors iarăşi spatele. La masa din colţul din dreapta,
fără lampă, o pereche, cred, foarte tineri,
cu capetele apropiate. Era un semiîntuneric trist
în camera asta de cârciumă mobilată frumos.
În spatele tejghelei nu era nimeni. Am aşteptat
o vreme, nici nu ştiu, cu capul în mâini –
fără să mă gândesc la nimic. Când mi-am coborât palmele,
între ele, pe tăblia de zinc, era un pahar.
M-am gândit, ştiu, că, fără îndoială, asta era o parabolă.
(Mircea Ivănescu, Versuri, ediție îngrijită, cuvânt înainte și tabel cronologic de Al. Cistelecan, Editura Humanitas, 2014)
no images were found
