minciună?
ce frumoasă e moartea – nu? – nodul în gât
şi ochii măriţi – care te fixează deodată,
şi mâna zvâcnită la rădăcina, migălos răsfirată,
a durerii din piept – acolo, unde pulsează urât
carotida – şi vezi că nu mai poate, nu mai poate
să respire – şi stai – şi tu eşti aici, dincoace – şi nu simţi
nimic – (ai vrea, nelămurit, doar să fugi, să fii într-altă parte)
şi ce frumoasă e moartea – şi e un soare cu zimţi
foarte înceţi pe faţa care se face lividă – şi ce
frumoasă e moartea – (şi asta, de pildă, e
o clipă, care trece, nu trece, – şi mai târziu
tu faci vorbe – din astea –) şi ce frumoasă
e moartea – şi chiar, sfinţi părinţi – ştiu –
iadul e neputinţa de a iubi – de a simţi – şi ce frumos –
prăbuşirea doctorului faustus
adică, sigur, ar fi simplu să spun – cu mâna mea
am destrămat totul – eu am ales
să răstorn faptele – şi privirile – şi cuvintele,
cuvintele mai ales, ale mele, ale altora, în minciună –
pentru că vorbele nu sunt făcute să dăinuie
– vorbele sunt minciuni pe care le aşezi cu surâs,
cu plâns, chiar, lăuntric – dar care odată spuse
în afară, înăuntru suspini uşurat, şi poţi apoi
să te gândeşti să alegi altele. ar fi uşor
să spui asta. numai că, vezi – nu tu –
nu tu ai sfâşiat tapiseria aceasta
– sigur, fără licornă –, ci oboseala din tine,
neputinţa asta – care e poate demonul făcut trup
înăuntrul trupului tău, şi cu tine în braţe, şi hohotind,
se rostogoleşte mereu, fără sfârşit, în flăcările unde-ţi ard acum toate
cărţile.
(Mircea Ivănescu, Versuri, ediție îngrijită, cuvânt înainte și tabel cronologic de Al. Cistelecan, Editura Humanitas, 2014)
no images were found
