Sunt mulți oameni care nu au probleme, nu sunt bolnavi, doar că… nu sunt la locul potrivit. Atât. Şi atunci par bolnavi sau cu probleme, sau chiar devin aşa. Probabil peste 70 % din oameni. Iar, pe de altă parte, cei care îşi urmează visul sau sunt fericiţi au găsit mai mult decât un scop în viaţă, un lucru simplu, dar atât de rar: un loc bun unde pot să dezvolte tot potenţialul pe care îl ţin ascuns.
Locul potrivit e cel mai bun medicament. Se ştie. Dacă eşti la spital, te refaci mai încet – pe când acasă sau la munte te refaci mai repede. Şi pentru mulţi oameni normali, a ajunge la spital este boala cea mai gravă. Dar “spitale albe şi sinistre” avem peste tot – jobul nepotrivit, facultatea nepotrivită. Toate astea par făcute să ne ajute, par “un pas în plus faţă de momentul prezent”, dar, pentru că nu sunt jobul potrivit sau facultatea potrivită, până la urmă, ne fac mai mult rău decât bine.
Sunt facultăţi care au o aceeaşi etichetă “de ştiinţe, de comunicare, de cutare…” – la prima, înveţi într-un an cât în cinci facultăţi. La a doua, nici în zece ani nu înveţi ce te-a învăţat prima într-un singur an.
Sunt săli de sport care oferă doar muşchi, contra cost. Şi altele care oferă prieteni pentru restul vieţii, filosofie de viaţă, disciplină, speranţă, idei, relaxare şi bucurie.
Am văzut studenţi care au fost parte dintr-un proiect de tipul “loc potrivit”: în următoarele şase luni erau angajaţi, îşi găsiseră drumul şi vocaţia, îşi găsiseră prieteni pentru restul vieţii, ba chiar şi tovarăş de viaţă. Dacă ar fi vorba doar de prieteni şi tot ar fi destul: unii oameni nu au niciodată un prieten adevărat, poate au cu greu unul sau doi, şi atunci un proiect care îţi oferă cinci prieteni pentru restul vieţii e cu siguranţă o comoară mai mare decât zece facultăţi la un loc.
Opusul locului bun? Logic ar fi locul rău, dar nu e aşa: locul rău te învaţă şi el ceva, măcar că te învaţă să te aperi sau să nu mai faci greşeli sau să fugi repede de acolo. Opusul locului bun e locul neutru – o facultate sau un job care nu oferă mai mult decât eticheta, oferă cu nesimţire exact ceea ce spun că oferă: nu se întâmplă nimic mai mult acolo.
Poate că din acest motiv facem cursuri de dezvoltare personală, mergem la psihologi sau la traineri. Pentru că locurile în care ne aflăm nu oferă mai mult decât scria pe meniu, nu ne oferă prietenii durabile, speranţă, mailuri şi întâlniri după program, proiecte neaşteptate sau şanse nesperate. Dacă locurile în care mergem ar fi locuri bune, nu ar mai fi nevoie de traineri sau de educaţie non-formală.
Aşa că se poate să se adune vreo zece probleme în viaţa ta sau în mintea ta: de fapt, tu nu ai nici o problemă, dar te stingi din interior. Pentru că nu ai trecut prin şcoala care se numeşte “arta de a alege locurile bune”. O scoală de formare mult mai bună decât toate ar fi una în care nu se ţin cursuri, ci se fac călătorii: ca un specialist în radiestezie, până când dai de locul bun, sub care curg apele fără să se oprească. Acolo, orice ar fi acolo – un proiect împotriva tigărilor, un club de muzică sau un curs de limbi străine, o redacție de ziar sau un ONG pentru salvarea animalelor, o asociaţie sportivă sau o trupă de teatru, acolo te opreşti brusc şi definitiv: în câteva luni o sa fii un alt om, acolo mai mult decât în orice alt loc.
Şi, la un moment dat, dacă lucrurile nu se leagă în viaţă, trebuie să iei CV-ul şi să barezi, să ştergi cu curaj toate locurile unde ai fost sau eşti. Gata, nu mai există. Apoi, te îmbraci şi ieşi pe uşă. Începi să te plimbi. Încet, relaxat, cu ochii deschişi şi cu inima deschisă. O zi. O lună. Până găseşti un loc bun, cu vin fiert seara şi cu mulţi prieteni gălăgioși care bat cu pumnul în masă şi care nu se culcă niciodată – pentru că întotdeauna au prea multe de făcut. Şi de făcut, şi împreună. Mereu altceva de făcut, dar mereu aceiaşi, stăpâni ai timpului şi ai oraşului unde locuiesc.
În şase luni, o să recuperezi ani de zile de aşteptare sterilă prin locuri de cinci stele… dar fără un centimetru de suflet.
