2013
4 februarie. Sebastian, cu febră mare azi-noapte. Înainte să adoarmă, vorbea repede și fără suită, într-un semidelir care-ți rupea inima. M-am întins pe pat, lângă el, și-mi spune deodată: „Nu-nchide ochii, tati”. „De ce?”, l-am întrebat uimit. „Dacă-i închizi, o să visezi imediat. Și o să visezi urât”. „Nu-i adevărat, eu visez frumos”, am zis cam fără convingere. „Dă-mi mie visele tale!”, mi-a zis, cu fervoarea cu care cere jucării Lego în Carrefour. „Eu visez urât”, a spus apoi resemnat. L-am asigurat că, dacă adoarme, o să-i viseze pe Lightning McQueen și Tom Mater, mașinuțele lui favorite din Cars. Și a adormit de îndată ce am încheiat promisiunea.
După unu jumătate noaptea, a sărit în capul oaselor: „Tati, tati, am visat din Cars!”. Aproape că lumina de bucurie prin întuneric. „Erau și Fulger, și Bucșă (așa le spune el lui McQueen și Mater), și se plimbau prin Valea Radiator; era și trenulețul Chuggington cu ei!”. Și, după ce mi-a rezumat visul, de o feerie mașinistă plină de culoare & goală de sens, a conchis: „Vezi, creierul tău i-a spus creierului meu ce să viseze!”. Apoi m-a întrebat îngrijorat: „Tu ai visat urât?”.
Nu, tati, n-am visat urât. Pentru că și creierul tău i-a spus creierului meu ce să viseze. Ca întotdeauna din 15 mai 2009 încoace.
5 aprilie. Sebastian, cu puroi în gât, refuză antibioticele. M-a sunat socru-meu când eram la curs, am plecat în pauza de la doi la trei cu taxiul, m-am luptat cu el de la doi până la trei și cinci minute ca să-l fac să înghită cinci mililitri de antibiotic (oribil, ce-i drept, ultraamar & hiperdulce în același timp), a înghițit vreo trei sau patru, apoi m-am întors cu taxiul la școală. După seminar, cenaclu (lectură foarte bună a Cătălinei Stanislav, o proză à la Kerouac & Chiva despre două adolescente queer, neverosimil de controlled & balanced pentru o elevă de clasa a zecea); băteam cu toții apa în piuă despre literatură & atenția la celălalt – iar în vremea asta Sebastian se canonea acasă cu puroiul din gât. Cam atâta adevăr mai are literatura pentru mine.
4 mai. Acum câteva zile, Sebastian a căzut în cap de pe tobogan. Din fericire, fără urmări – Cami panicată fiind cea mai gravă dintre ele. S-a lovit și la mână, a avut-o prinsă în bandaj preț de o zi și ceva, era mândru ca un veteran de rana lui. În zilele astea de convalescență i-am făcut toate poftele, i-am cumpărat mașinuțe (pe Mater, a.k.a. Bucșă din Cars 2, pe care și-l dorea de ceva vreme), l-am dus la parcul de distracții din Piața Mare și, mai ales, i-am amenajat o cameră de joacă micuță cât într-o casă de păpuși în biroul în care am scris toate cărțile din 2008 încoace. Pătuțul i l-am făcut răsturnând pur și simplu biroul de PAL bej cu capul în jos, Cami l-a făcut confortabil căptușindu-l cu pături moi și perne groase, i-am dus jucăriile înăuntru după ce am scos calculatorul străvechi – și iată cum locul obsesiilor mele s-a făcut loc de joacă pentru Sebastian. Nu știu dacă o fi asta cea mai bună dintre lumi (culmea ar fi să fie), dar îmi e limpede că Arhitectul ei e un scenograf din ce în ce mai bun.
15 mai. Sebastian face azi patru ani – iar eu practic nu-mi pot închipui cum arăta viața mea înainte de ăștia patru ani. Adică, mă rog, pot – dar cu același efort epuizant de imaginație cu care aș încerca să-mi reprezint cât mai veridic ziua de 16 iunie 1904 din existența lui Leopold Bloom, să zicem. Știu că-i o zi cât se poate de truthlike din viața unui om cât se poate de truthlike (da, om, iar nu personaj), știu că-i o zi oarecare pentru el și una destinală pentru mine – însă nu-i totuși o zi din viața mea. Exact așa cum zilele de acum patru ani din viața mea nu mai sunt de fapt zile din viața mea. Sunt truthlike, dar fără adevărul vieții mele inscripționat în ele.
Ar fi așadar mai simplu să spun așa: adevărul vieții mele face acum patru ani.
16 mai. Am uitat să notez asta ieri: pe la șapte dimineața, de cum l-am așezat pe oliță, Sebastian m-a întrebat, cu ochișorii cârpiți de somn strălucind de speranță: „Tati, știi ce-am visat azi noapte? Am visat că era ziua mea și că mi-ați adus cadou un joc Lego cu excavator”. Și, firește, era ziua lui și îi cumpăraserăm un joc Lego cu exacavator, încă de acum o săptămână. Sincronicități, desigur, dragă Carl Gustav. Dac-am uitat s-o notez ieri aici, e pentru că sincronicitățile lui sunt atât de frecvente, încât aproape că nu mă mai miră.
Și apropo de Carl Gustav, azi dimineață, adică acum vreo jumătate de oră, mi-a spus: „Dacă ai o problemă, întreabă-mă care e” – ceea ce mi s-a părut o excelentă definiție a psihanalizei.
Plec în două ore spre București, iar de acolo mâine dimineață zbor la Salonic, la ceea ce se cheamă The Trans-Balkan Poetry Festival. I-am scris lui Vassilis Amanatidis, poetul grec cunoscut acum trei ani la Sofia, trăitor în Salonic, sper să ne vedem și să-mi vorbească iar iluminat despre trandrețe & despre posibilitatea iubirii gay în capitala greacă a fundamentalismului ortodox, cum spunea el c-ar fi Salonicul. (Vassilis aveam cam patruzeci de ani în 2010, la Sofia; prin ’90 le mărturisise părinților că e gay – și tot de atunci ei rupseseră orice legătură cu el. Povestindu-mi asta după douăzeci de ani, încă se crispa de durere, suferința-i țâșnea de sub expresia reținută a feței măslinii & hollywoodiene ca sângele prin tifon. Nu-i gay deloc să fii gay în Salonic, pare-se. Nu l-am întrebat atunci de ce nu se mută în Atena, mult mai permisivă & gay friendly, mi s-a părut evident c-a rămas în Salonic sperând & așteptând o împăcare cu părinții. Și, după douăzeci de ani de așteptare în infernul ăla, încă spera, încă aștepta. Își ținea, literal, inima în infern și nu dispera. Dacă nici asta nu-i iubire, & credință, atunci nu știu ce mai e.)
23 iulie. Sebastian: „E aproape foarte gata!”
Atâta precizie mă încântă & complexează.
