Prima întâlnire cu Corto Maltese

Corto Maltese i se înfăţişa cititorului – încă de la prima casetă – asemeni unei Pallas Athena născută din urechea lui Zeus, cu toate însuşirile şi trăsăturile conturate: cinic, arogant, ironic, longilin şi leneş. Eroii de acţiune – dominanţi în revistă – primeau o contrareplică de anvergură.

Raţiunea de a fi a publicaţiei era să transpună ideologia – pe jumătate basm, pe jumătate sminteală – a comuniştilor francezi într-o perpetuă luptă a forţelor Binelui contra Răului întruchipat de duşmanul tradiţional al stângii: capitalul, bogatul, burghezul profitor. Or, Corto Maltese reprezenta ieşirea din canoanele Războiului Rece, renunţarea la confruntarea oarbă. Personajul venea cu o salutară doză de indiferenţă faţă de convenţii. Afişa un je m’en fiche-ism metodic, un individualism pronunţat şi o enormă plăcere de a sfida. Detesta solemnitatea şi vorbea cu directeţea omului care nu are nimic de pierdut şi nici de câştigat din interacţiunea cu lumea. Părea să trăiască dincolo de timp şi de spaţiu – o prelungire amorfă şi intrigantă a uniformei marinăreşti.

L-am întâlnit pe Corto Maltese la vârsta potrivită: un an sau doi mai devreme aş fi reacţionat poate negativ în faţa desenelor care mai mult sugerau decât afirmau, lăsând întâietate spaţiilor albe, liniilor subţiri ale obiectelor, fragmentelor de realitate, aşa cum o făceau o mare parte din cititorii revistei: cerând să se renunţe la cele douăzeci de planşe incomprehensibile în favoarea mult mai spectaculoaselor şi explicitelor aventuri ale lui Rahan… Corto Maltese era o bandă desenată pentru adulţi, ajunsă din întâmplare în mediul conformist al unei redacţii puternic ideologizată, cu activişti de extrema stângă, pentru care „linia partidului” era sfântă. Împrejurările în care desenatorul şi scenaristul italian Hugo Pratt descinde pe malurile Senei sunt cunoscute. Enigmatică rămâne decizia conducerii revistei Pif de a adăposti în paginile sale un erou ale cărei valori, comportament şi filozofie de viaţă erau departe de ideologia editorilor parizieni.

Corto Maltese îşi face debutul impetuos şi, cum spuneam mai sus, ambiguu, pentru că însăşi planşa-reclamă, de la pagina 11 a revistei, îl aşează în plan secund. Figura centrală a episodului publicat în numărul 58 / 1970 pare a fi adolescentul Tristan Bantam, al cărui chip pistruiat ocupă avanscena. E posibil ca la mijloc să fie un subtil joc al seducţiei, o stratagemă prin care, în mod simbolic, Hugo Pratt să sugereze naşterea eroului dintr-o bandă desenată anterioară, Balada mării sărate, caracterizată de policentrism, şi nu de concentrarea pe un singur protagonist, aşa cum cerea tradiţia. În acelaşi timp, împingerea în prim-plan a lui Tristan Bantam se voia un clin d’oeil spre o bandă desenată de tradiţie în Pif, Le Grêlé 7-13, tânărul maquisard desenat de Nortier-Gaty, pe scenariul lui Roger Lecureux, întrupare a Franţei pline de curaj, antinazistă, ingenioasă şi… de stânga. Eroul Rezistenţei, un fel de agent secret mustind de ură contra hitlerişilor invadatori, avea drept semne distinctive cele treisprezece, pe un obraz, şapte, pe celălalt, puncte pistruiate…

Încă de la primele planşe, Corto Maltese îşi apăra cu un amestec de brutalitate şi cinism dreptul de a lenevi, cultivând o răceală agresivă faţă de cei din jur. El se plasa la antipodul eroului care fremăta să se avânte într-o nouă aventură, identificând situaţiile conflictuale cu eficacitatea unui radar ultraperfecţionat. Tot ce-şi dorea Corto Maltese era să fie lăsat în pace. Universul lui mental nu părea să se întindă dincolo de fotoliul de bambus în care se tolănise ostentativ, fumând şi sorbind impasibil din paharul cu băutură aflat la îndemână. E nevoie de tulburarea atmosferei de tihnă încremenită pentru ca marinarul să- şi abandoneze placiditatea absolută şi să ia contact cu lumea înconjurătoare.

Falsului nonconformism promovat de eroii deja consacraţi ai revistei – Dr. Justice, Rahan, Robin des Bois etc. –, prin atitudinea cărora vorbea de fapt conformismul rânced al stângismului care se voia revoluţionar, dar nu era decât reacţionar, Corto Maltese îi opune o sănătoasă doză de anarhism. Nu crede în patriotism şi subordonări în numele unor idei presupus nobile, deşi poartă o uniformă, semn distinctiv al înregimentării. Nu crede în bunătatea naturii umane şi, prin urmare, nu rezonează la aşazisele „apeluri ale conştiinţei”. Se ştie diferit şi, pentru a marca diferenţa, îşi pune un cercel în ureche. Se vrea un om liber, iritat în faţa oricărei constrângeri. Reacţionează cu brutalitate la intruziunile în universul său intim şi afişează o nepăsare suverană faţă de destinul celor din jur. Aşadar, nimic mai incompatibil cu suita de eroi predictibili şi „angajaţi”, promovaţi nu numai de Pif, ci de o întreagă industrie a benzii desenate a anilor ’70.

Hugo Pratt a ştiut, de la bun început, să arunce în direcţia cititorului câteva nade extrem de eficace. E vorba, mai întâi, de exotismul radical al geografiei în care se desfăşoară acţiunea aventurilor, şi, în al doilea, de limbajul intens colorat de referinţe livreşti, oculte sau paradoxale. „Prozei” adeseori terne a unor Roger Lecureux şi Jean Ollivier (principalii scenarişti ai revistei), Pratt îi opunea „poezia” unei metafizici lejere, nutrită din visare şi reflecţie cinic-ironică asupra existenţei. Protagoniştii tradiţionali erau tributarii unei viziuni euro-centriste, cu câteva punţi înspre continentul nordamerican, perceput însă exclusiv prin eroi ce ilustrau mitul Cuceririi Vestului. Nu răzbătea nimic din realitatea celeilalte Americi, urbană şi dinamică – totul se rezuma la etosul „cow-boy-ului arian”, dacă e să împrumut sintagma unei cercetătoare extremiste, specializată în vânarea de „suprematişti albi” (vezi Schlatter, 2006).

Periplurilor continentale – din Franţa eroică şi Italia idilică, până în Nordul dominat de miturile vikinge şi de stilizatele saga ale populaţiilor germanice – li se adăuga, făcându-le totodată concurenţă, un erou care trăia mirajul mărilor calde. Pacificul de Sud, Australia şi insulele din preajma ei, continentul sud-american intrau astfel impetuos în spaţiul locuit până atunci de situaţii şi întâmplări tributare aproape exclusiv imaginarului european. Corto Maltese se instituia, prin simpla lui apariţie, drept emisarul unor civilizaţii care îşi clamau dreptul măcar la atenţie, dacă nu şi la respect. Reacţia cititorilor n-a fost pe măsură. Marinarul maltez s-a aflat mereu în partea de jos a listei preferinţelor publicului tradiţional.
Cei doi ani şi jumătate de evoluţie în paginile revistei s-au dovedit însă, la mijlocul anilor ’70, o neaşteptată rampă de lansare pentru personaj. Publicarea, la marea Editură Casterman, a albumelor care conţineau, cronologic şi tematic, cele douăzeci şi unu de episoade găzduite de Pif, au garantat intrarea protagonistului în noua mitologie, în curs de consolidare, a epocii. La câţiva ani după ce plecase de la Pif pe poarta din dos, Corto Maltese lua cu asalt, album după album, librăriile europene, instituind una din cele mai frumoase poveşti culturale cu piraţi cinici şi sentimentali, cu femei exotice şi primejdioase, cu zâne concupiscente şi elfi intriganţi, cu agenţi ai răului obligaţi să cedeze sub presiunea sentimentelor nobile şi a aspiraţiilor înalte, cu savanţi deghizaţi în aventurieri şi, mai ales, cu un aventurier în care vibrează întreaga tensiune a spiritului creator în neostenită şi zbuciumată căutare de sine.

preluat de pe romania literara