Despre cărţi, amintiri şi nostalgii

Mircea Mihăieş este unul dintre cei care ies din tipare rigide şi din clasificări leneşe. De la comentariul erudit la analiza politică , claviatura este vastă, iar ironia se întâlneşte cu melancolia. Interviul care urmează este şi un elogiu al acestei vocaţii proteice bine temperate. ( Ioan Stanomir)

— Ești un critic atipic, pasionat de muzică și de hard-boiled crime fiction, de benzile desenate. Dacă ar fi să alegi un timp al veacurilor trecute în care ai vrea să trăiești, care ar fi acesta?

— Din punct de vedere al întâmplărilor istorice, în Franța veacului al XVI-lea, din punct de vedere cultural, în oricare țară europeană dezvoltată a secolului al XIX-lea. Firește că în ambele cazuri sunt victima propriilor mele experinețe livrești. Port cu mine întreaga lume a romanelor lui Dumas, îndesebi ciclul mușchetarilor, care au constituit, din punct de vedere etic, excelete modele formatoare. În privința măreției secolulului al XIX-lea, nu e nevoie sp aduc argumente. Pentru cel care e curios de ce-l găsesc fascinant, îi recomand o singură cartea: pentalogia lui Peter Gay, The Bourgeois Experience. Victoria to Freud.

— Ai scris, memorabil, despre Raymond Chandler și romanele sale. Care este moștenirea acestei literaturi, astăzi?

— Înainte de a vorbi de moștenire, putem încă, din fericire, să vorbim de actualitatea lui Chandler. Ecranizările frecvente, serializarea radiofonică, transpunerea în formula romanelor grafice, apariția din ce în ce mai susținută de biografii și studii care îi sunt dedicate arată că iconoclastul născut la Chicago în 1988 și care s-a apucat de scris în mod sistematic pe la cincizeci de ani, după ce compania petrolieră la care lucra a dat faliment în timpul Marii Crize, își duce cu semeție bătrânețea. A avut norocul unor discipoli extraordinari (pe unii dintre ei, precum Ross Macdonald, nu i-a iubit deloc!) și stilul său literar continuă să producă imitatori. Câteva nume de autori contemporani: James Ellroy, Allan Guthrie, Walter Mosley, Megan Abbott sau Charlie Hudson. La noi, mă bucur că neobositul George Arion, ca și Bogdan Hrib, sunt demni emuli ai unei tradiții glorioase.
Cartea pe care i-am dedicat-o, publicată în 2009 la Polirom, a apărut în urmă cu câteva săptămâni, în variantă engleză, sub titlul The Metaphysiscs of Detective Marlowe, în Statele Unite, la Lexington Books, parte a colosului editorial Rowman & Littlefield.

— Cartea ta despre Leonard Cohen este un strălucit exercițiu de hermeneutică îndrăgostită. Ce înseamnă Cohen și arta lui pentru tine?

— Cohen înseamnă, înainte de orice, un stil. Existențial, moral, muzical, cultural. Curajul de a înota contra curentului, de a refuza să te adaptezi modelor, convins că într-o zi modele vor veni ele în direcția ta. Partea stranie e că vedetele epocii de început a activității lui Cohen erau pe deplin conștiente de valoarea lui. Dar asta nu i-a asigurat succesul: în timp ce Bob Dylan, Joni Mitchell, ori Joan Baez, străluceau deja pe scene, Cohen se mulțumea să-i aplaude din culise. Și această situație stranie a durat câteva decenii, până când, în 1992, Cohen însuși a făcut pasul în luminile rampei. Tot acolo se află și acum.

— Exegeza închinată lui Faulkner are darul de a provoca și incita. Dintre textele sale, care ar fi o listă scurta de trei cărți esențiale în canonul tău personal?

— William Faulkner e scriitorul meu preferat — ceea ce sper că s-a văzut, cât de cât, și din cartea pe care i-am dedicat-o, Ce rămâne. William Faulkner și misterele șinutului Yoknapatawpha. Un scriitor adulat, imitat, plagiat și, astăzi, intrat în calma indiferență amestecată cu o vagă condescendență tipică oricărui scriitor clasic. Recitindu-i, pentru scrierea cărții, întreaga creație, am savurat încă o dată extraordinara capacitate de a inventa personaje, situații, întâmplări și de a dezbate idei — firește, în forma specifică a unui discurs romanesc.
Nu cred că m-aș putea rezuma la doar trei cărți. Nici nu știu care ar fi acelea. În schimb, cred că știu ce aș recomanda unui cititor care încă nu a citit niciun rând scris de el: aș propune să debuteze cu lectura ultimului roman publicat de Faulkner, în 1962, The Reivers („Hoțomanii”), să continue cu trilogia Cătunul, Orașul și Conacul, pentru a desăvârși parcursul cu două cărți, într-adevăr, foarte dificile, Zgomotul și furia și Absalom, Absalom!

— Suntem, amândoi, iubitori de Corto Maltese. Este Corto un văr îndepartat și romantic al lui Sam Spade sau Philip Marlowe?

— Mă bucur să fac parte, alături de tine, din acest club — hai să-i spunem select! —, care-i cuprinde — o știu chiar de la ei — și pe Horia-Roman Patapievici, Teodor Baconschi, pe Ruxandra Cesereanu, pe Corin Braga, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici și Florin Piersic jr. Da, ai intuit foarte bine: există un aer de familie (sau poate chiar mai mult de-atât) care-i unește pe Philip Marlowe al lui Raymond Chandler și pe Corto Maltese al lui Hugo Pratt. Nu l-aș include în această categorie și pe Sam Spade, decât în postura vărului bizar, mult mai autocentrat, care-ți lasă impresia că se află de partea bună a lucrurilor cumva din întâmplare.

Unul din marii exegeți ai lui Hugo Pratt, Gianni Brunoro, își construiește cartea din 2008, Corto come un romanzo nuovo, având drept unul din piloni celebrul final al eseului The Simple Art of Murder, gândit ca portret al lui Philip Marlowe, dar care i se potrivește de minune și lui Corto Maltese. M-am bucurat enorm să găsesc acest citat în cartea criticului italian, chiar dacă, în felul acesta, păream să fiu un simplu epigon al lui atunci când, în studiul pe care l-am scris despre istoria și aventurile lui Corto Maltese (care sper sa apară anul aessta) făceam trimitere la această înrudire.
Iată cum sună textul lui Chandler: „În tot ce poate fi numit artă există un soi de mântuire. Poate fi vorba de o tragedie pură, dacă este tragedie înaltă, sau poate fi milă ori ironie, sau poate doar râsul grosolan al unui bărbat puternic. Dar pe aceste străzi rău famate trebuie să meargă și un om care nu este el însuși mârșav, care nu e nici corupt, nici speriat Așa trebuie să fie detectivul în genul acesta de roman. El este eroul, el este totul. El trebuie să fie un om desăvârșit și obișnuit, dar, cu toate acestea, un om remarcabil. El trebuie să fie, ca să folosesc o sintagmă mai degrabă uzată, un om de onoare — din instinct, în mod inevitabil, fără să se gândească măcar la asta și, desigur, fără să o spună. El trebuie să fie cel mai bun om din lumea lui și suficient de bun pentru oricare altă lume. Nu îmi pasă câtuși de puțin de viața lui particulară: nu e nici eunuc, nici satir; cred că ar putea seduce o ducesă și sunt sigur că nu ar batjocori o fecioară, fiindcă, dacă ești om de onoare într-o privință, ești om de onoare în toate.
Este un om relativ sărac, fiindcă altfel n-ar mai fi detectiv deloc. Este un om obișnuit, fiindcă altfel nu s-ar amesteca printre oamenii obișnuiți. Știe să judece caracterele, fiindcă altfel ar însemna că nu-și cunoaște meseria. Nu va accepta niciodată banii cuiva în mod necinstit și nici obrăznicia cuiva fără să se răzbune așa cum se cuvine și fără patimă. Este un bărbat singuratic, iar unica lui mândrie este să îl tratezi ca pe un om mândru dacă nu vrei să-ți pară rău că l-ai întâlnit vreodată. Vorbește așa cum vorbesc bărbații de vârsta lui — cu un umor aspru, cu un simț viu al grotescului, dezgust pentru prefăcătorie și dispreț pentru meschinărie.
Povestea este, de fapt, descrierea aventurii acestui om în căutarea adevărului ascuns, și n-ar mai fi deloc aventură dacă nu i s-ar întâmpla unui om potrivit pentru aventură. Are un grad de luciditate care uimește, dar acesta îi aparține de drept, fiindcă aparține lumii în care trăiește. Și, dacă ar exista mai mulți asemenea lui, lumea ar fi un loc unde ai putea să trăiești în siguranță, fără să devină însă prea plicticoasă ca să mai merite să trăiești în ea.”
Un text magnific: unul din acele rare documente literare în care concepția despre existență e dublată de o splendidă confesiune morală.