Lumea modernă a început la 29 mai 1919, cînd fotografiile unei eclipse de soare, făcute pe insula Principe, lîngă coasta de vest a Africii şi la Sobral, în Brazilia, au confirmat adevărul unei noi teorii a universului. De jumăta¬te de secol devenise evident că se cereau aduse modificări serioase cosmo¬logiei newtoniene, bazate pe liniile drepte ale geometriei euclidiene şi pe noţiunea de timp absolut a lui Galilei. Ea stătuse în picioare mai bine de două sute de ani. A fost cadrul în care s-au manifestat Iluminismul european, revoluţia industrială şi vasta expansiune a cunoaşterii umane, a liber¬tăţii şi a prosperităţii care a caracterizat secolul al XIX-lea. Dar telescoapele din ce în ce mai puternice au revelat anomalii. De exemplu, mişcările planetei Mercur deviau cu un arc de patruzeci şi trei de secunde pe secol faţă de traiectoria prevăzută de legile fizicii newtoniene. De ce?
În 1905, un evreu german în vîrstă de douăzeci şi şase de ani, Albert Einstein, care lucra pe atunci la biroul elveţian de brevete din Berna, publicase o lucrare „Asupra electrodinamicii corpurilor în mişcare“, care a devenit cunoscută sub numele de Teoria Specială a Relativităţii. Observaţiile lui Einstein legate de felul în care, în anumite circumstanţe, lungimile păreau să se contracte şi ceasurile să-şi încetinească mersul sînt analoage efectelor perspectivei în pictură. De fapt, descoperirea că spaţiul şi timpul sînt nişte termeni de măsură mai degrabă relativi decît absoluţi este comparabilă, ca efect asupra modului în care percepem lumea, cu prima folosire a perspectivei în artă, care a avut loc în Grecia, în anii 500–480 î. Cr.
O istorie a lumii moderne
1920-2000
Paul JohnsonTraducere din engleză de Luana Schidu
© Editura Humanitas 2014, Colecţia Istorie contemporană
Originalitatea lui Einstein, mergînd pînă la geniu şi eleganţa ciudată a argumentaţiei sale, pe care colegii o comparau cu un soi de artă, au stîrnit un interes crescînd în întreaga lume. În 1907, el a publicat o demonstraţie a faptului că orice masă are energie, exprimată în ecuaþia E = mc2, în care epoca ulterioară a văzut startul în cursa pentru bomba ato¬mică. Nici măcar izbucnirea războiului în Europa nu i-a putut împiedica pe oamenii de ştiinţă să-l urmeze în căutarea unei Teorii Generale a Relativităţii, atotcuprinzătoa¬re, care să acopere cîmpurile gravitaţionale şi să ducă la o revizuire completă a fizicii newtoniene. În 1915, la Londra a sosit vestea că reuşise. În primăvara următoare, pe cînd britanicii îşi pregăteau marea şi catastrofa¬la ofensivă de pe Somme, importanta lucrare a fost strecurată pe ascuns prin Olanda şi a ajuns la Cambridge, unde a fost primită de Arthur Eddington, profesor de astronomie şi secretar al Societăţii Regale de Astronomie.
Eddington a făcut publică realizarea lui Einstein într-o comunicare ştiinţifică din 1918 pentru Societatea de Fizică, intitulatã „Gravitaţia şi princi¬piul relativităţii“. Dar el a insistat, pornind de la esenţa metodologiei lui Einstein, că ecuaţiile acestuia trebuie verificate prin observaţie empirică şi a elaborat el însuşi trei teste specifice în acest scop. Cel mai important era să se demonstreze că o rază de lumină tangentă la suprafaţa soarelui trebuie să fie înclinată cu un arc de 1,745 secunde — o deflecţie gravitaţiona¬lă de două ori mai mare decît prevedea teoria newtoniană clasică. Experi¬mentul includea fotografierea unei eclipse de soare. Următoarea avea să aibă loc la 29 mai 1919. Înainte de sfîrşitul războiului, astronomul regal Sir Frank Dyson smulsese de la un guvern hărţuit promisiunea finanţării cu 1 000 de lire sterline a unei expediţii care să facă observaţii din insula Principe şi din Sobral.
La începutul lui martie 1919, în seara dinaintea pornirii expediţiei, astro¬nomii au stat de vorbă pînă tîrziu în biroul lui Dyson de la Observatorul Regal din Greenwich, proiectat de Wren în 1675–1676, pe cînd Newton încă mai lucra la teoria generală a gravitaţiei. E.T. Cottingham, asistentul lui Ed¬dington, care urma să-l însoţească, a pus cumplita întrebare: ce s-ar întîmpla dacă măsurătorile de pe fotografiile eclipsei nu vor arăta nici deflecţia prevăzută de Newton, nici pe cea a lui Einstein, ci una de două ori mai mare decît a lui Einstein? Dyson a răspuns: „Atunci Eddington o sî înnebunească şi tu vei fi nevoit să te întorci singur acasă.“ Carnetul de însemnări al lui Eddington arată că în dimineaţa zilei de 29 mai a fost o furtună puternică în Principe. Norii s-au împrăştiat tocmai la timp ca să se poată vedea eclipsa, la orele 13:30. Eddington n-a avut la dispoziţie decît opt minute pentru a opera. „Nu am văzut eclipsa, fiind prea ocupat să schimb plăcile […]. Am fãcut şaisprezece fotografii.“ Apoi, timp de şase nopţi, a deve¬lo¬pat plăcile, cîte două pe noapte. În seara zilei de 3 iunie, zi pe care o petrecuse făcînd măsurători pe fotografii, s-a întors spre colegul său: „Cottingham, n-o să fii nevoit să te duci singur acasă.“ Einstein avusese dreptate.
Expediţia a confirmat două dintre experimentele lui Einstein, care au fost reconfirmate de W.W. Campbell în timpul eclipsei din septembrie 1922. Fap¬tul că a refuzat să admită validitatea propriei sale teorii pînă nu s-a făcut şi al treilea test („deplasarea spre roşu“) este o măsură a rigorii ştiinţifice a lui Einstein. „Dacă s-ar dovedi că acest efect nu există în natură“, îi scria el lui Eddington la 15 decembrie 1919, „atunci întreaga teorie ar trebui să fie abandonată“. De fapt, „deplasarea spre roşu“ a fost confirmată de Obser¬vatorul de la Mount Wilson în 1923, iar apoi dovezile empirice pentru de¬mons¬trarea relativităţii s-au acumulat constant, unul dintre exemplele cele mai izbitoare fiind sistemul gravitaţional optic al quasarilor, identificat în 1979–1980. Eroismul profesional al lui Einstein nu a rămas neapreciat la vremea lui. Pentru tînărul filozof Karl Popper şi colegii săi de la Universitatea din Viena, „a fost o experienţă importantă […], una care a avut o influenţă notabilă asupra dezvoltării mele intelectuale“. „Ceea ce m-a im¬presionat cel mai mult“, scria Popper mai tîrziu, „a fost declaraţia clară a lui Einstein că nu va considera teoria sa validă dacã nu va trece anumite teste. […] Era o atitudine complet diferită faţă de dogmatismul lui Marx, Freud, Adler şi încă şi mai mult al continuatorilor acestora. Einstein căuta experimente cruciale al căror acord cu predicţiile sale i-ar fundamenta teoria; în vreme ce un dezacord, după cum chiar el a scos în evidenţă cel dintîi, ar arăta că teoria sa nu este validă. Aceasta, simţeam eu, era atitudinea cu adevărat ştiinţifică.“
Teoria lui Einstein, precum şi mult mediatizata expediţie a lui Eddington pentru a o testa au stîrnit un interes enorm în întreaga lume, în 1919. Nici o încercare de verificare ştiinţifică, nici înainte şi nici după, nu a atras atîtea titluri în ziare şi nu a devenit subiect universal de conversaţie. Tensiunea a crescut constant între luna iunie şi anunţul efectiv că teoria fusese confirmată, ce a avut loc în cadrul unei întruniri a Societăţii Regale unde nu aveai loc să arunci un ac, ţinută la Londra, în septembrie. Pentru A.N. Whitehead, care a fost de faţă, totul s-a desfăşurat ca într-o tragedie greacă:
Noi eram corul care comenta hotărîrea destinului, dezvăluită în derularea unui incident suprem. Chiar şi punerea în scenă avea ceva dramatic: ceremonialul tra¬diţional, iar în fundal portretul lui Newton, amintindu-ne că cea mai mare dintre generalizările ştiinţifice avea să sufere acum, după mai bine de două secole, prima modificare… O mare aventură a gîndirii ajunsese, în sfîrşit, la liman.
Începînd din acel moment, Einstein a fost un erou al întregii lumi, solicitat de toate marile universităţi de pe glob, aclamat oriunde se ducea, figura sa gînditoare devenind familiară pentru sute de milioane de oameni — arheti¬pul filozofului genial, plin de naturaleţe şi distrat. Impactul teoriei sale a fost imediat, iar cumulativ, incomensurabil. Dar avea să ilustreze ceea ce Karl Popper a numit mai tîrziu „legea consecinţei neintenţionate“. Nenumărate cărţi au încercat să explice clar cum schimbase Teoria Generală conceptele newtoniene care, pentru oamenii obişnuiţi, formau înţelegerea lumii înconjurătoare şi a modului cum funcţiona ea. Einstein însuşi a rezumat-o astfel: „«Principiul relativităţii», în sensul său cel mai larg, este conţinut în afirmaţia: Totalitatea fenomenelor fizice este de aşa natură încît nu oferă nici o bază pentru introducerea conceptului «mişcării absolute»; sau, mai scurt, dar mai puţin precis: Nu există mişcare absolută.“ Nişte ani mai tîr¬ziu, R. Buckminster Fuller avea să-i trimită o celebră telegramă artistului japonez Isamu Noguchi, explicînd ecuaţia-cheie a lui Einstein în exact 249 de cuvinte, o capodoperă de concizie.
Pentru majoritatea oamenilor însă, pentru care fizica newtoniană, cu liniile şi unghiurile ei drepte, era uşor de înţeles, relativitatea nu a devenit nici¬odată mai mult decît o vagă sursă de disconfort. Se sesiza că timpul absolut şi spaþiul absolut fuseseră detronate; că mişcarea era curbilinie. Dintr-o dată, nimic nu mai părea sigur în mişcările sferelor. „Vremile ieşitu-şi-au din matcă“ , după cum observa trist Hamlet. Era ca şi cum globul în rotaţie ar fi fost scos de pe axă şi aruncat să plutească într-un univers care nu se mai conforma standardelor de măsurare obişnuite. La începutul anilor ’20 a început să circule, mai întîi la nivel popular, credinţa că nimic nu mai era absolut: timpul şi spaţiul, binele şi răul, cunoaşterea şi, mai presus de toate, valoarea. În mod greşit, dar probabil inevitabil, relativitatea se confunda cu relativismul.
Nimeni nu a fost mai mîhnit decît Einstein de acest mod greşit în care a fost înţeles. Era năucit de publicitatea şi eroarea perpetue pe care părea să le provoace lucrarea sa. La 9 septembrie 1920 îi scria colegului său, Max Born: „Aşa cum omul din legendă transforma în aur tot ce atingea, la fel tot ce mă priveşte pe mine se transformă într-un tărăboi în presă.“ Einstein nu era un evreu practicant, dar credea într-un Dumnezeu. Credea cu pasiune în standardele absolute ale binelui şi răului. Viaţa lui profesională era dedicată căutării nu numai a adevărului, ci şi a certitudinii. Susţinea că lumea poate fi împărţită în sfere subiective şi obiective şi că trebuie să putem face afirmaţii precise despre partea obiectivă. În sens ştiinţific (dar nu filozofic), era un determinist. În anii ’20 el considera principiul de incertitudine din mecanica cuantică nu doar inacceptabil, ci şi respingător. Tot restul vieţii, pînă la moartea sa, în 1955, a căutat să-l combată încercînd să ancoreze fizi¬ca într-o teorie unificată a cîmpurilor. El îi scria lui Born: „Tu crezi într-un Dumnezeu care joacă zaruri, iar eu în legea şi ordinea desăvîrşite într-o lume care există în mod obiectiv şi pe care eu, într-un chip extrem de speculativ, încerc s-o înţeleg pe deplin. Cred cu tărie, dar sper că cineva va găsi o cale mai realistă ori mai degrabă o bază mai palpabilă decît mi-a fost mie dat să găsesc.“ Dar Einstein nu a reuşit să producă o teorie unificată, nici în anii ’20, nici mai tîrziu. El a apucat să vadă cum relativismul moral, pentru el o boală, devenea o epidemie socială, după cum a apucat să-şi vadă şi fatala ecuaţie dînd naştere războiului nuclear. Au fost momente, spunea el spre sfîrşitul vieţii, cînd şi-a dorit să fi fost un simplu ceasornicar.
