Totul îi aparţinea. Mă făcea să-mi ţin respiraţia, aşteptând să aud sălbăticia izbucnind într-un râs de proporţii, care să scuture stelele de la locul lor încremenit de pe cer. Totul îi aparţinea – dar asta era o bagatelă. Important era să ştii cui îi aparţinea el, câte puteri ale întunericului îl revendicau. Ăsta era gândul care te înfiora. Era imposibil – şi nici nu-ţi făcea bine – să încerci să-ţi imaginezi aşa ceva. Avea o poziţie înaltă printre diavolii pământului – literalmente. Voi nu aveţi cum să înţelegeţi. Cum să înţelegeţi? – cu asfaltul dur sub picioare, înconjuraţi de vecini amabili gata să vă încurajeze sau să se bazeze pe voi, păşind delicat între măcelar şi poliţist, cu o spaimă sfântă de scandal şi de eşafod şi de spitalul de nebuni – cum să vă imaginaţi în ce tărâm din primele epoci pot să-l poarte pe om picioarele când e în singurătate – singurătate deplină, fără nici un poliţist – când e în tăcere – tăcere deplină, unde nu se aude nici un avertisment de la un vecin amabil, care şopteşte ceva despre opinia publică? Lucrurile astea mărunte contează mult. Când nu mai sunt, trebuie să te bazezi pe forţa ta interioară, pe capacitatea ta de a fi cinstit. Sigur că se poate să fii prea prost ca să greşeşti – prea neghiob ca să ştii că eşti atacat de puterile întunericului. Cred că nici un prost n-a făcut o înţelegere cu diavolul pentru sufletul său, prostul e prea prost sau diavolul prea diavol – nu ştiu care dintre ele. Sau se poate să fii o creatură nemaipomenit de nobilă şi să nu vezi şi să nu auzi decât imagini şi sunete cereşti. Atunci pământul nu e decât un loc temporar – şi nu pretind că ştiu dacă ai câştigat sau ai pierdut ceva fiind aşa. Dar majoritatea dintre noi nu sunt nici, nici.
Pământul e locul unde trăim, unde trebuie să suportăm tot felul de imagini, sunete, ba chiar şi mirosuri, Doamne! – să respiri hipopotam mort, ca să zic aşa, şi să nu fii contaminat. Şi aici, vedeţi? Aici contează forţa ta, încrederea în capacitatea de a săpa nişte gropi care să nu se vadă şi să îngropi chestii acolo – puterea de abnegaţie, nu pentru tine, ci pentru o afacere obscură care stoarce vlaga din tine. Şi e foarte greu. Sigur, nu încerc să caut scuze şi nici măcar să explic – încerc să-mi dau seama singur – de – domnul Kurtz – de umbra domnului Kurtz. Acest spectru iniţiat venit de Nicăieri m-a onorat făcându-mi confidenţe uimitoare înainte să dispară complet. Asta pentru că putea să vorbească în engleză cu mine. Kurtz cel original fusese educat parţial în Anglia şi – după cum el însuşi binevoia să spună – simpatia lui rămăsese acolo unde trebuie. Mama lui era pe jumătate englezoaică, tatăl, pe jumătate francez. Toată Europa contribuise la formarea lui Kurtz, şi treptat-treptat am aflat că, foarte potrivit, Societatea Internaţională pentru Eliminarea Obiceiurilor Sălbatice îi ceruse, cum nu se poate mai nimerit, să facă un raport care să o ghideze în viitor. Şi el chiar îl scrisese. L-am văzut. L-am citit. Era elocvent, vibra de elocvenţă, dar era prea încordat, aş zice. Avusese timp să scrie şaptesprezece pagini cu un scris înghesuit! Dar asta trebuie să fi fost înainte să-l lase nervii – să zicem – şi să-l facă să prezideze anumite dansuri de la miezul nopţii, care se terminau cu ritualuri de nedescris care – după câte am reuşit să pun cap la cap, cu reticenţă, din ce am auzit în diferite rânduri – i se ofereau – înţelegeţi? – chiar domnului Kurtz. Dar era scris foarte frumos. Însă primul paragraf, în lumina lucrurilor aflate mai târziu, mi se pare acum că prevestea ceva. Începea cu argumentul că noi, albii, din punctul de dezvoltare la care am ajuns, „le părem [sălbaticilor] nişte fiinţe supranaturale – ne apropiem de ei cu puterea unei zeităţi“ şi tot aşa. „Prin simpla noastră voinţă, putem să facem un bine care este practic nelimitat“ etc, etc. Din acel punct a devenit tot mai înflăcărat şi m-a cucerit. Peroraţia era magnifică, deşi greu de ţinut minte. Din ea am rămas cu impresia unei Imensităţi exotice conduse de o Bunăvoinţă venerabilă.
Fragmente din Inima întunericului, de Joseph Conrad, colecţia Top 10+, Polirom, 2014, Traducere din limba engleză de Casiana Ioniţă
M-a făcut să mă înfior de entuziasm. Era puterea nelimitată a elocvenţei – a cuvintelor – a cuvintelor nobile, arzătoare. Nu avea nici un fel de sugestii practice care să întrerupă şuvoiul magic al cuvintelor, poate doar dacă un fel de notă în josul ultimei pagini, clar scrisă mult mai târziu, şovăielnic, poate fi luată drept expunere a unei metode. Era foarte simplă şi, la finalul acelui apel emoţionant către toate sentimentele altruiste, strălucea în faţa ta, incandescentă şi înspăimântătoare, ca un fulger pe un cer senin: „Exterminaţi toate bestiile!“. Partea ciudată este că se pare că a uitat de acest post scriptum valoros pentru că, mai târziu, când şi-a revenit într-un fel, m-a rugat fierbinte de mai multe ori să am mare grijă de „broşura meu“ (cum îi zicea el), pentru că sigur urma să aibă o influenţă pozitivă asupra carierei sale. Ştiam cam tot ce se putea despre toate astea şi, în plus, după cum s-a dovedit mai târziu, urma să mă îngrijesc şi de memoria lui.
Am făcut destule în sensul ăsta încât să am dreptul de necontestat ca, dacă vreau eu, s-o las să zacă pentru totdeauna în coşul de gunoi al progresului printre toate rămăşiţele şi, figurativ vorbind, printre toate pisicile moarte ale civilizaţiei. Ei, dar, vedeţi voi, nu e după cum vreau eu. Nu va fi dat uitării. O fi fost el cum o fi fost, dar nu era un oarecare. Avea puterea de a fermeca sau de a înspăimânta sufletele rudimentare în aşa fel încât să le facă să se prindă într-un dans drăcesc de pomină în onoarea lui; putea şi să umple sufletele mici ale pelerinilor cu îndoieli amarnice: avea cel puţin un prieten devotat şi cucerise un suflet pe lume care nu era nici rudimentar, nici pătat de egoism. Nu, nu pot să-l uit.
