“Nu consider un handicap faptul că m-am nascut orb ci, dimpotriva, o binecuvântare” spune tânărul de 19 ani Peter, din Statele Unite. “Culorile galben, sau roşu, sau verde nu au nici o semnificaţie pentru mine, eu nu văd cum e îmbrăcat un om şi nu ştiu cum arată la exterior, dar îl văd foarte bine în interior şi, intuindu-i caracterul, îl cunosc mai repede şi mai profund decât un om obişnuit. Da, sunt nevăzător cu ochii, dar pot vedea cu celelalte simţuri”. Declaraţia tânărului aduce aminte de cuvintele cu care vulpea i se adresează Micului Prinţ al lui Saint-Exupéry: “Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor.”
Povestea lui Peter e bulversantă. S-a născut la un an după căsătoria părinţilor şi, în timpul sarcinii, nimic nu prevedea malformaţiile cu care bebeluşul avea să se nască: lipsa ochilor şi sistemul motrice deficitar. Părinţii au primit această ştire întâi cu disperare, apoi cu hotarârea de a-i oferi copilului şansa de a trăi o viaţă cât mai normală. Nicu Steinhart spune în “Jurnalul fericirii” că viaţa este o “Aventură” şi, mai departe, citând din Chesterton, el afirmă: “Aventura nu-i să te urci pe un yacht supra-elegant şi să faci înconjurul lumii; aventura este să-ţi rodeşti viaţa care ţi-a picat acolo unde te-ai născut din întâmplare şi-n condiţiile date. Asta e tot ce poate fi mai legat de primejdii, de neprevăzut şi de Mister.”
La vârsta de doi ani, copilul născut cu pleoapele lipite a fost supus unei operaţii în care i s-au implantat ochi de sticlă, pentru ca să capete aparenţa unui copil normal. De mers nu a putut merge niciodata şi a avut probleme şi cu mişcarea mâinilor. Cele patru membre au ramas mai mici decât normale.
Părinţii au observat la copil o extremă sensibilitate muzicală. De la 3 ani era capabil să reproducă la pian, după ureche, cu un singur deget, melodiile pe care le auzea la radio. Pasiunea copilului pentru muzică l-a determinat pe tată să-l încurajeze în acest domeniu. A început să studieze pianul şi trompeta.
Când copilul a devenit adolescent, datorită talentului muzical, a fost înscris în fanfara şcolii. În Statele Unite este obiceiul ca şcolile să participe la parăzi şi manifestări sportive cu fanfare formate din elevi. La parăzi, cum tânărul nu se putea deplasa, cânta dintr-un cărucior împins de tatăl lui şi aliniat la pas cu ceillaţi tineri din fanfară. Pe stadioane, între reprizele de baseball sau football american, când fetele executau mişcări pe muzica fanfarei mărşăluind, tatăl era prezent la repetiţii şi spectacole pentru a împinge căruţul lui Peter. Profesorii nu s-au gândit vreeodată că acest cărucior ar deranja, ci, dimpotriva, l-au încurajat pe Peter să-şi manifeste talentul alături de colegi.
Iată ce declara tatăl băiatului: “Nu mi-am închipuit niciodata că voi ajunge să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru binecuvântarea pe care mi-a adus-o acest copil. Am cu Peter o relaţie complexă de dragoste animată de complicitate şi de curaj şi trăiesc momente de fericire pe care nu ştiu dacă le-aş fi avut fără el”. Iar Peter spune, la rândul lui: “Legatura cu tatăl meu e foarte specială. De multe ori n-am chef să merg la repetiţii, dar nu vreau să-l supăr pe tata şi, ştiind cât de mult doreşte să mă ajute, accept să merg”. Dăruirea reciprocă a tatalui şi fiului devine miezul fericirii lor.
Dar viaţa acestui tânar alături de părinţi şi cei doi fraţi mai mici e plină de suferinţă. În casă, Peter nu are autonomie de mişcare, se deplasează numai în caruţ şi, pentru a face baie, trebuie să se transfere din cărucior în cadă, iar apoi trebuie ridicat şi pus înapoi în carucior. De asemenea, tânărul nu-şi poate prepara mâncarea, mobila bucătăriei fiind prea înaltă pentru poziţia lui aşezată. De fapt, deşi acest tânar are un curaj şi o voinţă exceptională, viaţa lui este incomodă, fiecare mişcare necesitând efortul lui şi al părinţilor.
Şi iată că, în acest moment al vieţii lor, au intervenit nişte oameni inimoşi, gata să ajute întreaga familie: profesorii de la şcoala lui Peter au hotărât să participe activ la modificarea locuinţei pentru a o adapta cerinţelor speciale. După ce s-a facut rost de fonduri de la autorităţile locale, profesorii i-au mobilizat pe elevii şcolii într-o vacanţă cu scopul ca numai într-o saptamâna, alături de personalul specializat, casa să fie demolată şi reconstruită. Familia a fost trimisa în acest timp la Londra şi prin computer li s-a transmis imaginea demolării. Cum Peter nu putea vedea, i s-au executat la tobă şi trompete cântece care să-i sugereze demolarea, iar o cântareaţă locală a cântat un cântec special pentru Peter, care l-a emoţionat.
Construcţia a început. Toţi cei care au pus umărul au făcut-o cu bucurie. Unul dintre fraţi îşi dorea, în noua casă, o cameră în care să-şi exerseze talentul fotografic, celălalt frate, talentul la chitara. Dar cele mai importante au fost modificările la bucătărie, baie şi culoarele dintre ele, pentru ca să acomodeze deplasarea lui Peter în cărucior.
Povestea de mai sus pare un basm, dar Peter e un personaj care există, ca şi cei care l-au ajutat, iar exemplul lor mi-a dat de gândit, la fel ca atunci când am citit „Jurnalului Fericirii” de N. Steinhardt: izvorul şi statornicia “stării de bine” sunt inevitabil legate de suferinţă.
