Cum bine se ştie, în timpurile noastre orice descărcare de emoţii poate fi considerată ca o “terapie”, iar râsul este una importantă. Nu ştiu cum s-ar putea numi ea (“hilaro-terapie”?), dar nu de mult am văzut la televizor că datorită unor studii care au demonstrat efectele binefăcătoare ale râsului asupra sănătaţii, au luat fiinţă în Toronto nişte centre care dau cursuri în care oamenii sunt învăţaţi să râdă. Ideea care stă la baza râsului terapeutic ar fi că organismul nu face deosebirea între râsul natural şi cel artificial, deci omul, chiar dacă nu are motiv de distracţie, trebuie să înveţe să râdă zilnic câteva minute. Se pare că ar fi foarte util atât pentru oxigenarea sângelui cât şi pentru ridicarea moralului. Cum n-am urmat facultatea de medicină, nu mă pronunţ asupra rezultatelor acestor studii, dar sunt convinsă că există mult adevăr în declararea efectului binefăcător al râsului. Deşi, ca să fiu sinceră, cred că există şi efecte binefăcătoare ale plânsului. Când eram asistentă universitară în România la Institutul de Petrol si Gaze, Jenica, laboranta noastră, nu se ducea decât la filme care îi provocau plânsul. Valoarea unui film, în viziunea ei, era determinată de intensitatea şi durata plânsului ei în timpul şi după terminarea lui. Am întâlnit şi pe aici persoane de acest fel. Eu nu fac parte din această categorie, deci nu voi dezbate această temă acuma, ci mă voi opri la ideea înfiinţării centrelor pentru învăţarea râsului terapeutic.
Am vazut la TV o clasă de tineret cu o profesoară care râdea la ei (fără motiv), iar ei, prin mimetism, râdeau şi ei tot fără motiv. (Fac o paranteză: m-am gândit că s-ar putea înfiinţa şi clase de căscat, pentru că s-a demonstrat că are şi el are efecte binefăcătoare şi e de asemenea “contagios”).
O reporteriţă i-a luat un interviu profesoarei. Prima întrebare era referitoare la tehnica râsului. Profesoara, o persoană de origine asiatică, a explicat foarte serios că tehnica râsului se învaţă ca orice altă tehnică. A adăugat că oamenii, la lucru, trebuie să-şi ia din când în când câte o mica pauză ca să râdă în hohote, chiar fără motiv, aşa, ca exerciţiu. Am înţeles din acel interviu că profesoara, o tipă care râdea tehnic perfect (eu am detectat totuşi “îngheţul” din râsul ei), era în rest o persoană de o seriozitate absolută şi imperturbabilă.
Reporteriţa a continuat cu alte întrebări de ordin practic. Din toată discuţia, ca şi din sfaturile acelei profesoare, care avea titlul de “qualified trainer”, a fost totalmente exclusă posibilitatea râsului spontan provocat de o lectură sau de vederea unei comedii. Râsul provocat de altceva decât de o tehnică aplicată voluntar şi judicios era, pentru această profesoară, cu totul inoportun. Oare excluziunea să se fi datorat “conflictului de interes” ce ar fi dus la pierderea clientelei? Nu ştiu. Tot ce ştiu e că “elevii” aveau fiecare în faţă câte un computer. Pe ecrane nu rulau filme cu Charlie Chaplin sau gaguri cu Stan şi Bran, cum biata de mine, cu mentalitate retrogradă, m-am gândit, ci erau afişate instrucţiuni tehnice detaliate pentru provocarea râsului artificial.
Profesoara, cum spuneam, părea foarte temeinic pregatită şi de fapt m-am şi întrebat ce instituţie de învăţământ a absolvit şi ce cursuri a urmat pentru a se califica în această specialitate. Nu cred că a urmat cursuri de actorie, căci nu avea nimica de artistă sau de cântăreaţă în ea, nici cursuri de respiraţie în cadrul educaţiei fizice, căci nu părea a fi amatoare de sport. Nu părea să râda cu plăcere sau din amuzament, ci, când hohotea artificial, arăta ca şi cum ar fi făcut un efort de ridicare de haltere. M-am mai întrebat şi ce fel de exemene a trebuit să treacă pentru a primi diploma. Dacă a avut examene scrise, ce subiecte a trebuit să trateze? Iar dacă exemenul a fost oral, din cine era format juriul de profesori? Alţi specialişti? De unde atâţia specialişti în “râsul artificial”? O altă întrebare pe care mi-am mai pus-o şi la care nu am avut răspuns a fost şi cea despre diploma ei înrămată şi expusă la vedere pe peretele din birou. Care era titlul ei oficial? “Profesionnal trainer for therapeutic laughing”? Sau un altul?
În sfârşit, gândindu-mă la cât efort se depune pentru a se stimula râsul artificial, m-am întrebat dacă n-ar fi mai uşor a se încerca şi râsul natural. Oricum, imaginea minunată a salariaţilor care se ridică simultan de pe scaune la fiecare două ore pentru practicarea râsului terapeutic ar provoca hohote de râs natural unui observator neavizat. E drept, n-ar fi acelaşi râs cu cel învăţat la şcoala de “hilaro-terapie”, dar efectul lui ar fi cu siguranţă la fel de binefăcător!
