Eu, care-ntrezăream un paradis/
Ca o bibliotecă vastă (Jorge Luis Borges)
În România acestor ani, se face remarcată tot mai acut absența iubirii ca disponibilitate veritabilă de deschidere spre Celălalt. Căutarea adevărului și cultivarea binelui par să fi fost înlocuite, la scară largă, cu un reflex al violenței resentimentare. Valorile reale sunt ignorate, disprețuite, cultura și limba română sunt bagatelizate. Întrebările care se pun, din păcate astăzi mai retoric ca niciodată, sunt simple: vom mai găsi oare, ca națiune tributară unei tenebroase istorii recente, resursele necesare pentru o reevaluare personală, vom reuși să ne mobilizăm pentru a reacționa în fața mocirlei morale și a minciunii, în această dezordine răspândită cu bună știință? Mai avem deprinderea – indispensabilă unei minime igiene morale – de a ne întreba periodic cine suntem, încotro mergem, cum ar trebui să vorbim, să scriem, să trăim, în degringolada creată de actuala orientare neocomunistă mnemofobă prin mistificarea realității?
Demnitatea intelectualului român, cred eu, transpare în amplitudinea gândului și a aspirațiilor sale. Tatăl meu (profesor și preot greco-catolic, victimă a unui regim ateu și antioccidental) mă asigura, în momentele critice pe care le-am traversat sub comunism, că salvarea ne va veni din spiritualitate, din credință și din virtuțile culturii, mai cu seamă prin respectul față de limba noastră neolatină. Tot el îmi spunea că este nevoie să învățăm o viață întreagă a rămâne verticali în moralitate. Prin ce mijloace, însă? Singura armă posibilă împotriva degradării morale rămâne recursul la cultură – cultură care, în toată plinătatea sa, înseamnă umanizare, valorificarea a tot ce este înalt și remarcabil în noi. Vă readuc în atenție câteva reflecții mai vechi, pe care le consider astăzi la fel de actuale.
Ca ființe prin excelență sociale, suntem caracterizați de actul comunicării – ne îndreptăm gândurile, trăirile, sentimentele spre ceilalți. Dar omul poate comunica şi cu sine, devenind, în cadrul aceluiași act, deopotrivă emițător și receptor. Cantitativ, omul contemporan comunică mai mult decât semenii lui de odinioară. A vorbi online cu ajutorul unei camere web, de parcă celălalt s-ar afla realmente alături de tine, a devenit o banalitate. Dar oare calitatea actului vorbirii a rămas și ea nealterată sau s-a diluat, căzând pradă acelei prozaicități inerente automatismului, actului repetitiv, activității aflate veșnic la îndemână și deci deseori golite de sens?
Dintotdeauna, vorbirea a contribuit la întărirea colectivităţilor umane, la transmiterea cunoştinţelor şi a valorilor culturale integrate într-o tradiţie comunitară. Odinioară, Platon considera că inventarea scrisului – care disloca oralitatea – reprezintă într-o anume măsură o amenințare pentru om, diminuând funcţiile memoriei şi, implicit, ale gândirii. Și în educația ateniană, comunicarea didactică era eminamente orală, cunoştinţele erau împărtășite elevilor prin vorbire. Acest model didactic a fost redescoperit de şcoala contemporană, într-o paradigmă schimbată: modelul interactiv care inserează în contextul comunicaţional factorul tehnologic, substituind frecvent comunicarea în spaţiul real cu aceea în spaţiul virtual. Ceea ce nu poate fi însă substituit prin nicio tehnologie este lectura.
Comunicarea orală este cea mai răspândită formă de interlocuţie, fiind chiar forma naturală, matricială, a comunicării. Raportată la această formă primară, realizată prin angajarea naturală a omului în interlocuţie, varianta scrisă reprezintă o modalitate de comunicare fragmentară, discontinuă. Simplificarea producerii şi a receptării mesajului scris decurge din reducerea canalelor perceptive la unul singur: cel vizual.
Bineînțeles că orice încercare de ierarhizare a formelor de comunicare ar fi inutilă, dar cert rămâne faptul că niciuna dintre ele nu se poate substitui scrierii și, implicit, lecturii. Prin varianta de comunicare scrisă s-au eliminat multe dintre inconvenientele oralităţii. Principalele beneficii pe care le asigură scrierea sunt complementare celor oferite de comunicarea orală: stocarea informației, transmiterea mesajului în pofida barierelor spațiale și temporale, formarea unui fond stabil de cunoştinţe şi de valori culturale (Verba volant, scripta manent).
Simptomatic este modelul succesiunii epocilor comunicaţionale: cronologic, are întâietate „vârsta oralităţii”, urmată de „vârsta vizualului”, a cărei limită inferioară o reprezintă descoperirea tiparului, care determină o lungă epocă dominată de Galaxia Gutenberg, succedată, la rândul său, de „vârsta tehnologiilor electronice”, supranumită Galaxia Marconi.
De la o epocă la alta, posibilitățile de comunicare cresc pe măsură ce se dezvoltă și suportul tehnologic al acesteia. Actul lecturii poate lua forme inedite, iar biblioteca trebuie să se adapteze noii realităţi, răspunzând necesităţii crescânde a omului de a comunica şi nevoii sale de extindere a fondului cognitiv. În societatea modernă, definită ca o societate a cunoaşterii, asistăm la o explozie informaţională. Informația se amplifică exponențial şi, odată cu ea, nevoia de a o transmite şi interesul pentru comunicare, pentru cuvântul care „este sunet și culoare, este mesagerul gândului uman” (Tudor Vianu). De aceea, biblioteca trebuie să fie nu numai un spaţiu al mirabilei întâlniri cu o carte, ci și o agora modernă în care să avem posibilitatea de a ne integra unei culturi a dialogului, unui orizont al pluralismului, de a ne armoniza cu lumea, cu universul.
Pe scurt, cartea înseamnă solidaritate întru sentimentul fiinţei, iar nu singurătate. Ea este palimpsestul fără de care viitorul omenirii devine de neimaginat, turnesolul care marchează deopotrivă diferențe și punți de legătură între civilizaţiile şi culturile lumii. Cartea indică fluida trecere de la identitate la alteritate, de la multiplicitate la redescoperirea paradigmei culturale, amplificându-i sensurile. Diapazon al armoniei la graniţa dintre realitate şi ficţiune, cartea este instrumentul care reconstituie valenţe ale culturii naționale și universale, revelând hăul care se cască între cultura înaltă și cea de consum. Ea este arta de a şti să-l asculţi pe Celălalt, univers care își refuză sieși comoditatea mediocrității și a diverselor abdicări.
Cartea dezvăluie alchimia și frumusețea cuvântului. Iată de ce cuvântul ar trebui respectat întocmai cum se respectă o ființă. În aceeași realitate, iubitorii de cultură văd neîncetat timpul care vine, păstrându-și tinerețea spiritului. La capătul drumului (meta odos), vom descoperi ,,un act de credinţă, singurul lucru pe care îl avem” (Borges), şi asta deoarece cartea devine spațiul dintre cunoaștere și neuitare. Într-un cuvânt, absența lecturii ne sărăcește spiritual.
Am avut de curând plăcerea să descopăr veritabile pete de culoare – rare, ce-i drept – în preocupările unor edituri de a organiza activități care să promoveze virtuțile lecturii: bunăoară, întâlnirile cu copiii organizate la Librăria Cărturești-Verona, în cadrul proiectului „Cărțile copilăriei” al Editurii Curtea Veche. Într-adevăr, lectura ar trebui să devină act formator care favorizează experiențe cognitive și afective superioare, remodelând orizontul interior al tinerilor.
Și fiindcă vorbim despre virtuțile lecturii – virtuți de-a dreptul curative, într-o societate românească din ce în ce mai afectată de ciuma invectivei ubicue – nu pot să nu amintesc aici numele celui pe care îl consider cel mai curajos intelectual critic al momentului, Vladimir Tismăneanu. Este uimitor pentru mine cum, trăind la mii de kilometri depărtare de România, Vladimir Tismăneanu ia constant atitudine – într-un stil admirabil, când plin de subtilitate, când frust și alert, dar întotdeauna reconfortant de clar, curat și expresiv – față de problemele fierbinți ale țării și ale lumii. Mărturisesc că mi-am făcut un obicei cotidian din a-i urmări articolele publicate pe variile platforme online, îi citesc fervent cărțile. M-a câștigat irevocabil prin afirmații de genul: „Cine uită, nu merită”, „bolșevismul este opusul umanismului”, resentimentarul este cel „incapabil de a accede la tărâmul binecuvântat al iertării”. Mă impresionează la Vladimir Tismăneanu pasiunea infatigabilă pentru dezvaluirea adevărurilor incomode, coerența discursului, limpezimea judecăților și luciditatea argumentației. Citez o opinie informală, enunțată de acesta ca replică la atacurile imunde de pe un forum cultural: „Dialogul presupune un minimum de bază comună referențială, un minimum de lecturi la care ambele părți să poată reveni în dezbatere. Dialogul presupune renunțarea la pretenția de a da verdicte fără drept de apel”.
Am chiar acum în față cartea sa Diavolul în istorie. Comunism, fascism și câteva lecții ale secolului XX (Humanitas, București, 2013). V-o recomand cu deplină responsabilitate. Demascând tarele comunismului ca „civilizație criminală”, Vladimir Tismăneanu subliniază: „Eforturile blocului sovietic de a crea Cetatea lui Dumnezeu hic et nunc, căutarea societății perfecte s-au dovedit a fi, toate, un dezastru fără sfârșit. Foaia de parcurs a acestor regimuri a fost una a eșecului absolut, atât economic, cât și politic și moral. A sosit timpul ca victimele lor să fie readuse în memorie”. Consider că ar fi un real câștig ca această carte – indispensabilă mai ales acum, când argumentele neostângiste par să recidiveze cu inexplicabil succes – să ajungă la tineri.
Am certitudinea că educatorii fascinați de Cuvânt, sprijiniți de editori, librari și bibliotecari vor izbuti să răspândească în rândul tinerilor bucuria și surpriza lecturii, neliniştea și interogațiile ei, adâncimea interpretării, dar, mai ales, tensiunea trăirii pe un portativ nelimitat. Cei dintâi beneficiari ai acestui demers vor fi, astfel, cei de care depinde în mare măsură direcția morală a viitorului.
