Dacă e 24 februarie este Dragobete! Vă mai amintiţi când a apărut în prim-plan dezbaterea publică în jurul lui Dragobete, contrapus Sfântului Valentin? Probabil la finele anilor 1990 şi la începutul anilor 2000, atunci când strategiile de marketing l-au promovat agresiv pe „sfântul occidental, capitalist“.
Aproape imediat acest Dragobete a fost scos din joben şi ca o reacţie păşunistă; iar istoricii, lingviştii, filologii cred că s-au trezit relativ târziu. Dicţionarul explicativ al limbii române din 1998 – şi câteva ediţii ulterioare – nici măcar nu aminteşte de dragobete. În schimb, dacă te uiţi la termenul drag/dragă, te cuprinde un zâmbet condescendent. „Drag/ă – Persoană care iubeşte pe alta de sex opus [sic!], care se află în relaţii de dragoste cu aceasta“. Nu vă mai dau alte definiţii, căci ele sunt aproape xenofobe din perspectiva zilei de azi.
Să revin la prima definiţie. Hm, sex opus! Sărmanii lingvişti nu şi-au pus problema minorităţilor sexuale. Partenerul – în acest caz – nu este o persoană dragă. Era în 1998, trecuseră 9 ani de la revoluţie, iar lingviştii copiau pur şi simplu definiţiile de dinainte de 1989, deşi era un alt spirit public, altă societate etc. De ce şi-ar fi pus problema dacă şi elita politică şi oamenii obişnuiţi/electoratul aveau mari probleme cu dezincriminarea homosexualităţii?
De vreo 15 ani Dragobete formează fie un cuplu infernal (cu Sf. Valentin), fie coexistă în armonie anunţând dragostea şi primăvara. Mie şi Sfântul Valentin şi Dragobetele îmi sunt cumva persoane dragi. Mă uit la ei cu amuzament şi interes (academic). La fel şi la cei care i-au inventat.
