Ficţiuni. 1 Decembrie – Documentul ocultat

Poate aspectul cel mai deranjant pentru mine, atunci când se apropie Ziua Naţională, pe lângă festivismul găunos, este modul cum (nu) ne aducem aminte de epoca Unirii şi documentele ei fundamentale. Un act esenţial este Rezoluţia privind unirea Transilvaniei cu România, de la 18 noiembrie (pe stil nou – 1 decembrie) 1918.

Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească a decretat nu doar Unirea cu România, ci şi: deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare, cu toate consecinţele ce decurg de aici („fiecare popor se va instrui, administra, judeca în limba sa proprie prin indivizii din sânul său“). Ca să „traduc“ mai bine, această prevedere însemna că maghiara, ca şi cea germana, era de fapt acceptată/proclamată ca limbă – a noului stat român întregit – nu doar în şcoli minoritare, ci şi în tribunale, judecătorii, unităţi administrative centrale şi locale (măcar pentru teritoriile de peste munţi).
Mai ales după 1960/1965, „noua istoriografie“ – îndatorată mult şi vulgatei naţional staliniste – a avut mari dificultăţi cu prezentarea şi comentarea acestui document. Orientarea regimului comunist devenea din ce în ce mai xenofobă, cu accente antimaghiare. Au existat prelungiri ale acestei perspective „ezitante“ şi în postcomunism. În mod categoric, documentul este „polemic“ – ca să mă exprim aşa – cu viziunea statului naţional unitar, aşa cum a fost tradusă pe înţelesul poporului, după 1989, de majoritatea politicienilor români. Mulţi istorici s-au comportat ca şi cei din urmă.

Volumele de documente tipărite atât înainte de 1989, cât şi în epoca postdecembristă adnotează – în mod condescendent şi atoateştiutor – acest document; iată un exemplu: „exprimarea «popoare conlocuitoare» nu este potrivită pentru România, stat naţional unitar; este vorba de „minorităţi naţionale», aşa cum au fost ele numite în tratatele internaţionale“ (vezi Documente privind istoria României între anii 1918–1944, volum editat de Ioan Scurtu, coord., et al., Bucureşti, EDP, 1995, p. 10).

Cu alte cuvinte, li se explică românilor ardeleni (sau fruntaşilor de atunci ai lor) din noiembrie/decembrie 1918 cam ce ar fi trebuit să gândească, cum ar fi trebuit să se exprime corect. (Ca detalii amuzante: 1. editorii volumului se proclamă de fapt autori atât pe coperta 1, cât şi pe pagina de gardă, deşi contribuţia lor e reprezentată de un cuvânt înainte de trei pagini şi de astfel de comentarii sau note de subsol; 2. aceiaşi editori au reprodus eronat până şi sintagma popoare conlocuitoare – care apare sub forma popoare conclocuitoare).

Am purtat numeroase polemici cu dl Florin Constantiniu (aş avea multe de spus şi pe marginea unor pagini din recentul volum omagial); dar l-am apreciat cel puţin pentru un lucru. A reamintit în câteva ocazii de conţinutul exact al acestui document. Ba chiar, mai mult: a adăugat că România interbelică (România, în general) nu şi-a respectat promisiunile fata de minoritati. Sau, ca să fiu mai precis: guvernele României. Când mi-am permis să îi calc pe urme, chiar şi timid (de fapt, să reamintesc conţinutul rezoluţiei), am fost interpelat vehement (inclusiv de oameni care se consideră de stânga şi care nu citiseră… – pardon, nu aveau o lectură foarte proaspătă a documentului Unirii Transilvaniei). Prin 2004, cred că m-a pus la punct şi dna Viorica Moisuc, istorică şi lider PRM.

Să ne înţelegem: aici eu nu sunt un avocat al minorităţilor, nici măcar nu spun că ar fi trebuit să li se respecte acele promisiuni din Rezoluţie. Ci doar că dezbaterea pe marginea documentului a fost profund viciată, îmbibată de porniri fals patriotice.

2 Comentarii

  1. Acum, daca e sa fim corecti pana la capat, ar trebui sa spunem ca era vorba de o unire conditionata, pana la momentul in care diferentele dintre V Regat, Basarabia, Ardeal si Bucovina s-ar fi estompat.
    Totusi, in momentul in care s-a lansat acest document, ideea in sine de Stat National nu era prea bine conturata in relatiile internationale (desi ca deziderat politico-national era de mult timp clamata). Congresul de la Paris impune ideea de `minoritati nationale`, urmat de un astfel de tratat impus statelor succesorale.
    Tind sa cred ca multi `stiu sa citeasca` astazi acest document. Invocand un document dintr-un volum editat in 1995 e cam fortat… sunt aproape 20 de ani de atunci… lucrurile se mai schimba… ceea ce era atunci main-stream acum e cam marginal.
    Daca ar trebui sa ne deranjeze ceva in preajma datei de 1 decembrie, nu e nicicum `istoria festivista` care a devenit o `istorie de parastas` (V georgescu). Ar trebui sa ne supere ca niciunii nu suntem capabili sa avem un proiect sicio-national care sa te faca sa vrei sa mai traiesti in Romania.
    Toate bune

  2. In lucrarea ei despre politicile culturale din Romania Mare, reputata Irina Livezeanu, de care mahalaua istoriografica sovina pretinde a nu fi auzit, deconstruieste cu acribie toata politica de stat a Romaniei interbelice.

    Oricum, foarte bine punctat domnule Cristian Vasile.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *