Am un obicei prost. Prost, vorba vine. Eu mă mândresc cu directeţea mea. Pe cine surprind că se declară în gura mare creştin îl şi verific. Asta mi-a atras multe antipatii, priviri piezişe şi chiar sudalme (aruncate în faţă sau rostite către terţi binevoitori, care mi le-au şi comunicat cu satisfacţie ulterior). În fine, acestea sunt riscurile atunci când vrei să fii consecvent şi pretinzi şi altora să fie.
Spre exemplu, a fi creştin înseamnă pentru mine a fi – întotdeauna, fără excepţie – smerit, a te ghida după nişte precepte morale clare, a ţine post (alimentar, dar mai ales spiritual), a respecta semenii, fie că sunt unguri, romi, greco-catolici etc. Eu nu sunt mereu smerit şi nu mă calific; prin urmare, nu mai am (de ani buni) această cutezanţă de a mă identifica – în mod zgomotos – din punct de vedere religios/confesional. Nu înseamnă neapărat că iau „Ghidul creştinului ortodox“ al părintelui Vasile Răducă şi îl flutur ostentativ pe la ochii nefericitului care calcă strâmb. Dar, oricum, la momentul adevărului, nu îl cruţ pe împricinat. Cum aţi intuit, poate, port astfel de controverse mai ales în preajma marilor sărbători creştine, îndeosebi de Paşti şi de Crăciun, atunci când contrastul dintre ce declari şi cum te comporţi e cel mai mare. Sigur, aici e şi un fel de strategie retorică de a-l învinge moral pe interlocutor – eu rămân calm, civilizat, aluziv (dar derulând în minte argumente bine exersate, întemeiate pe un fel de fişă caracterologică a celui cu care mă duelez); în timp ce nefericitul preopinent cade în capcană şi îşi pierde cumpătul, devine violent, pe scurt: se compromite.
Ce înseamnă Crăciunul pentru mine? Sunt imagini care se repetă aproape an de an din 1990 şi până astăzi (sigur, s-a întâmplat câteodată să lipsesc din Bucureştiul natal şi să fiu – spre binele şi liniştea mea – la ţară, în satul ilfoveano-giurgiuvean al bunicilor paterni). Ce m-a izbit întotdeauna a fost scara de bloc mirosind copios a carne de porc încă înainte de Ajunul Crăciunului. Apoi sunt mesagerii zgomotoşi şi câteodată insolenţi: colindătorii, gata aproape să intre peste tine în casă (îţi ţiuie la interfon, la sonerie, îţi dau cu picioarele în ştergar lovind violent uşa). Iar o nenorocire nu vine niciodată singură. Apar şi lupte înverşunate – după blocuri – între colindători (îmbrăcaţi kitsch, pe jumătate în ţoale urbane, pe jumătate „tradiţional“, un amestec de Maramureş cu Vlaşca–Teleorman) şi haitele – pardon!, grupările – de câini (zdravăn înzestrate dentar şi bine hrănite de iubitorii de animale şi ONG-uri). Înving totuşi cei dintâi care sunt dotaţi cu beţe, bice şi tobe.
Apoi stând cu ochii în tv e jale. Pentru că mereu apare rubrica despre nostalgia românilor faţă de comunism, faţă de era Ceauşescu. Două-trei televiziuni transmit în direct de lângă mormântul lui Ceauşescu de la Ghencea, intervievând nostalgici care îl omagiază creştineşte pe cel care a demolat biserici, a închis preoţi şi a promovat brutal ateismul.
Despre ipocrizia prelatilor – vadita si prin pastorale – nu mai vorbesc. E deja un loc comun.
Şi totuşi, cineva mă face să renunţ la această pasă atât de mizantropică. Mă învinge şi uneori mă convinge să nu îi mai torturez pe bieţii creştini (închipuiţi). Este biata mama. Frazele sunt scurte şi nu ai cum să replici.
– Tu să nu uiţi că orice ai face te numeşti „Cristian“. Eşti creştin nu doar cu (pre)numele, dar eşti şi botezat. Botezat într-un timp când noi eram luaţi la ochi de ăia de la sindicate dacă respectăm sau nu orientarea ateistă, dragule! Să nu uiţi asta, Cristiane! (Când îmi zice aşa, şi nu Cristi, nu e bine, înseamnă că am greşit rău). Şi numele tău e nume de basilei creştini bizantini, da? Despre ei ai învăţat la Istorie, nu? Hai, băiatule, La mulţi ani, că e ziua ta!
După o seamă de experiențe am încetat să mai am încredere în cei degrabă moralizatori în virtuoșii mereu egali cu sine,fie ei creștini sau nu. Îi prefer pe cei care își lasă descoperite neputințele, până la o limită, desigur, neavând nici eu puterea să suport orice și oricât, acest lucru cauzat, desigur, de propriile-mi slăbiciuni. Și mai ales defectele să nu fie o constantă a vieții lor, să nu prevaleze în fața celorlalte bineprimite. I-am admirat întotdeauna pe cei în care am putut avea privilegiul să văd frumusețe, fie ei creștini catolici sau protestanți, fie de alte religii, eu fiind ortodox, măcar prin naștere. Și nu odată m-am potcovit cu amărăciunea că nu sunt ca ei, că iată, comportamentul meu în aceleași situații nu a fost, poate, prea demn.
Sunt de acord cu dumneavoastră, și nu sunt dintre cei puțini, că pastoralele, cu izul lor propagandistic al limbajului de lemn, irită, că programele de televiziune sunt de-a dreptul mizerabile, că obiceiurile de sărbători sunt duse în deriziune, dar ceea ce e grav e că vina a devenit, în timp, neamendată vreodată cu seriozitate, difuză. Severitatea are și ea locul ei în limpezirea apelor, iar dacă nu o folosim noi între noi va veni altcineva și o va folosi împotriva noastră, a tuturor. Iar acest lucru se va petrece exact când nu te aștepți. De la preaînalții bisericii, ca și de la vârfurile laice nu mai aștept nimic. Leorpăie cu toții aceeași ciorbă într-o veselie dizgrațioasă.
Am totuși convingerea că mai sunt numeroase enclave de tip familial sau de grup, cel puțin, dar sunt, așa cum se cuvine, nezgomotoase și rezistă doar prin eforturi proprii descurajărilor la care sunt supuse în aceste vremuri.