Fotografia nu este o reproducere plată a realităţii, ci un efort de a o regândi şi reformula. Tunelul fotografic este calea de acces către această lume care se naşte, odată cu întâlnirea dintre ochi şi spaţiul pe care îl explorează.
Mi-e ciudă că nu m-am străduit să-mi antrenez memoria ca actorii, să fiu capabilă să memorez pagini, cărţi întregi, chiar biblioteci, şi astfel să le duc cu mine, la mine în suflet, să-mi folosească atunci când am nevoie de ele, ca o iluzionistă, ca un magician, să extrag dintr-un joben negru cu o panglică de dantelă ca o jartieră, vorbele acelea scrise de alţii, şi să pară ale mele doar prin frazare, prin melodia vocii mele, prin virgulele tăcerii, vorbe care să vină din mine, dar să fie ale altora, ale celor care mi-au dat, atunci când m-am hotărât să le învăţ paginile, mângăierea pe care doar gândurile unui prieten înţelept ţi-o poate aduce şi pentru un haiku drag povestesc câte o jumătate de oră, sau mai mult, cam cât ar lua să asculţi un disc de vinil pe ambele feţe sau cât ţi-ar lua să aştepţi să ajungă soarele exact unde trebuie pe un surâs pe care vrei neapărat să-l fotografiezi dacă tot ţi-e prea greu să înveţi poezii pe dinafară.
