Fotografia nu este o reproducere plată a realităţii, ci un efort de a o regândi şi reformula. Tunelul fotografic este calea de acces către această lume care se naşte, odată cu întâlnirea dintre ochi şi spaţiul pe care îl explorează.
Ziua în care n-am renunțat la mine
Oare exist? Oare respir? Oare visez? Oare de ce? De ce?
Dar tu? Noi am existat? Mă întreb, mânioasă și adormită, la ora 08:30, dimineața. Încercarea de-a mă ridica de pe nenorocita de canapea veche și uzată pare sortită eșecului; podeaua îmi fuge de sub picioare, direcția de mers e un soi de zig-zag amețitor, capul îmi atârnă pe umeri cu greutatea unei tone de oțel, ochii inexpresivi îmi sunt acum împăienjeniți. Sordidă dimineață, constat. Oglinda, aruncată pe un perete, îmi dezvăluie chipul unei femei care, în sfârșit, după cum bine chiar ea și-a dorit, a căpătat aspectul unei persoane bolnave. Cu un gest anemic, trântesc oglinda pe parchet, spunându-mi că orișicum n-am nevoie de ea. În vraiștea tristă a acestei dimineți, simt acut cum viața îmi dăunează emoțiilor care, încet-încet, îmi deschid larg porțile angoasei abisale. Ah, asta pare simfonia perfectă a unei zile teribile, îmi spun, în vreme ce mă îmbărbătez de una singură consimțind că mai
am la dispoziție un ceas și jumătate până la ora 10, când se presupune că ar trebui să mă târăsc către birou. Hai că nu e totul pierdut; un duș, o cafea, un pumn în sufletul încolăcit, m-ar putea ajuta să simt și azi futilitatea vieții. E ca atunci când am insistat să-mi ghicesc viitorul, și-am aflat cu stupoare că n-aveam unul.
Vai mie, viitorul, prezentul, simțirile, amintirile, trăirile, îmi repet obsesiv, sunt doar niște născociri crase! Brusc, mă izbește o dorință – azi e ziua în care trebuie să merg la biserică și la psiholog, ordinea rămâne s-o stabilesc mai târziu. Ce absurditate! Recunosc față de mine, și nu știu dacă cu regret, că azi, după ce voi fi făcut tot ce mi-am propus, voi renunța la mine. Da, la mine!
Încântată de decizia luată, îmi croiesc drum către birou. În urechi îmi urlă o amintire surdă: „cineva se gândește la tine tot timpul”. Pe dracu, sporovăiesc ca o schizofrenică pe stradă: „tot timpul” îmi pare prea mult și prea târziu acum. Aș vrea să știu cine se gândește la mine în momentul ăsta în care sufletul meu moare, transformându-mă într-un animal abject și demn de toată mila.
Grăbesc pasul obosit și mă insinuez în birou. Observ, parcă pentru prima dată, ce plat și impersonal arată locul în care îmi petrec opt ore pe zi. În ciuda aerului impersonal îmi îndrept, involuntar, privirea spre o cărticică care, pentru o clipă, îmi dă un fior de familiaritate: ‘Imaginarium Fotograficus. O răsfoiesc și prin fața ochilor mi se perindă: ‘Nu știi nimic despre nimeni, întâlnirile cu alții sunt fatale: dacă sunt mai puternici te mănâncă, dacă sunt mai slabi ai câștigat o săptămână de liniște în stomac’. Așa este, nu știu nimic despre nimeni, mă trezesc aprobând cele scrise de autor.
Sunt slabă, sunt slabă, sunt slabă. Am fost slabă! Ohh, toate simțurile mi-au luat-o razna, totul e schimbat și străin de mine, sunt doar o porumbiță neagră fără aripi, o eroare a naturii, o apariție fadă, o inimă seacă. Sunt ca o vară fără soare într-o zi fără lumină. Dintr-o dată, confuză și lucidă, deopotrivă, tremurând din toți rărunchii, îmi amintesc că azi e ziua în care renunț la mine. Cu o conștiință pregnantă a prieteniei, le anunț pe cele patru persoane importante din viața mea că urmează să dispar o vreme. Părăsesc tot ce înseamnă viață. Las ziua să curgă lin, într-o dulce-amăruie ignorare, simțindu-mă atinsă de presimțirea morții care întârzie să apară.
Reajunsă acasă, mă afund în canapea și din pereți o voce urlă la mine: azi nu e o zi bună să renunți la tine.
Mai încearca și mâine!
