Ceea ce Georges Simenon a creat, o dată cu comisarul Maigret, nu este doar un personaj-mit, parte a imaginarului modernilor. Odată cu ciclul său ficţional, Simenon participă la un efort de reformare/ reinventare al naraţiunii poliţiste, efort care înseamnă, de o parte şi de alta a Atlanticului, înnobilarea acestui gen “ minor” cu o aură de precizie stilistică, profunzime şi melancolie. În fapt, Simenon, ca şi Raymond Chandler sau Dashiel Hammett, este un Scriitor pur şi simplu, unul care îşi edifică propria sa comedie umană pornind de la materialul delicat şi ciudat al enigmei poliţiste. În jurul lui Maigret se organizează un întreg univers, cu infernul său şi cu promisiunea mântuirii. Maigret preia ceva din complexitatea intelectuală şi umană a creatorului său- destinul lui Simenon stă sub semnul paradoxului. Căci îi este dat autorului belgian să modeleze una dintre cele mai puternice imagini ale Franţei mitice, cu fiecare dintre textele sale.
Simenon cucereşte pentru ficţiunea poliţistă realismul poetic al romanului de veac XX. Teritoriile parcurse de comisar şi pipa sa sunt dintre cele mai variate şi poate că nici un alt autor de istorii nu a acordat, în secolul trecut, atâta atenţie explorării Parisului, cu ale sale bulevarde şi destine încrucişate. Maigret coboară acolo unde nimeni altcineva nu ar avea curajul să se aventureze, servit de intuiţia naturii umane şi de curajul etic al celui care nu se doreşte judecător suprem.
Satele şi oraşele de provincie creionate de Simenon sunt colorate trist, ca un tablou impresionist de toamnă târzie. Există o corespondenţă stilistică între caracterul inclasabil al lui Maigret şi lumile pe care acesta le descoperă. Simenon privilegiază umbra, echivocul, ambiguitatea, taina, evitând schematismul pe care romanul popular îl prefera,în acţiunea sa trepidantă. Maigret are o fire de duhovnic şi toate anchetele sale sunt căutări ale unui mister care se lasă cu dificultate citit. În labirintul urban sau în întinderea provincială,Maigret este înconjurat de o umanitate pe care o examinează cu empatia unui moralist. Mişcarea narativă este uneori lentă, peisajele se dezvăluie cu încetineala unui cadru cinematografic, păcatul ia formele omenescului obişnuit.
Între Simenon, Maigret şi cinematograf, relaţia este una de simbioză mitică. Ca şi Sam Spade sau Marlowe, Maigret se confundă cu silueta actorilor şi cu contururile ecranizărilor. În Maigret, Jean Gabin îşi află, spre finele carierei, ocazia de a a propune o partitură nuanţată şi proteică. Peste ani, Bruno Cremer acordă personajului un aer de nelinişte modernă, redefinind o imagine clasică deja. Parisul se poate schimba, dar el, Maigret, îşi conservă aura legendară de argonaut.
Romanul poliţist cucereşte, prin Simenon, echilibrul artei mature. Simbolic, consacrarea îi va fi acordată atunci când textele sale sunt introduse în canonul “ Pléiadelor”. Elogiat de Gide, unul dintre cei mai trei traduşi autori de limbă franceză, alături de Verne şi de Dumas-tatăl, Simenon se confundă cu maturitatea genului pe care îl ilustrează. Stridenţele şi naivitatea debuturilor au dispărut. Oglinda pe care autorul o pune înaintea contemporanilor săi, timp de decenii, este una care recuperează şi documentează fiecare schimbare de lumină şi de decor. Prin Maigret şi filmul noir,secolul XX pătrunde în adâncimile inconştientului său.
