Modernismul e plasabil de către specialiştii în istoria paradigmelor de gândire în variate perioade. Filosofic vorbind, modernitatea debuteaza cu revoluţia copernicană (sec. al XV-lea) sau cu raţionalismul descartian (sec. al XVII-lea) şi se complică prin nihilismul de tip Nietzsche (sec. al XIX-lea). În literatură, modernitatea se deschide cu anticlasicismul romantic (începutul sec. al XIX-lea), continuă cu decadentismul simbolist şi cu descătuşarea expresionistă (sfârşitul sec. al XIX-ea) şi explodează în avangardă (începutul sec. al XX-lea). Post-modernismul nu-i altceva decât un fel de modernitate a modernităţii înseşi. Schimbări radicale de formă şi de substanţă, de mecanism de raţionare şi de mit fondator, inversare, mixtură şi relativism, cam aceasta ar fi textura modernismului.
Cele de mai sus s-au întâmplat într-o Europă care şi-a ars etapele firesc. Ce s-a întâmplat la noi? Avem un modernism românesc, vreau să spun cu aceleaşi trăsături, manifestate simultan, cât de cât? Răspunsul e categoric negativ. Noi nu avem modernism pentru că nu am avut niciodată clasicism, romatism, simbolism etc. Adică le-am avut, dar într-o formă amestecată, copiate din Apus la vreo 50 sau 100 de ani diferenţă, polemizând în acelaşi timp unele cu altele, într-un amalgam care a reuşit performanţa, din fericire, de a crea ceva valori. Clasicismul nostru s-a suprapus peste romantism. Romantismul s-a mianifestat în esenţa lui când în Apus se consumase de mult. Abia avangardismul să fi răsărit cumva simultan cu cel european, dacă nu înainte. Dar pe ansamblu? Am spune, concomitent cu negaţia modernismului, că, dintr-un alt punct de vedere, avem un permanent modernism, adică avem, mai bine zis, obsesia modernizării, oricum şi repede. De la „Dacia literară” la sincronismul lovinescian, am avut un singur hiatus de frânare: „formele fără fond” maioresciene. În rest, modernizare rapidă, cu amalgamul de rigoare, arareori cu program. La care adăugăm, după o aşezare cât de cât firească, produsă de generaţia interbelică (inclusiv în filosofie, fizică, matematici, sociologie), anii de comunism. A fost o stopare brutală a evoluţiei culturale româneşti (şi-aşa împiedicată), în care un sincronism tardiv şi bemolat (mă gândesc la moda structuralismului şi la mixtura post-moderniştilor) nu ne-a lăsat să ne pierdem chiar definitiv.
Ceea ce ar fi trebuit să avem, totuşi, s-a dezvoltat sub alte auspicii, în Occident. Am creat o formă de teatru modern de succes prin Eugen Ionescu. Am dat un fenomenolog al religiilor de talia lui Mircea Eliade. Am încheiat nihilismul european prin Emil Cioran. Am zguduit epistemologia religioasă prin Ioan Petru Culianu. Acum i-am „adus” aproape pe un Ştefan Lupaşcu şi Basarab Nicolescu, creatori de paradigme în cosmologie şi logică. Să mai amintim de mitologia tridimensională a lui Brâncuşi, de mitoromanul creştin a lui Vintilă Horia? Modernismul iarăşi ne-a ocolit sau, mă rog, l-am înfiat, l-am împropriat „prin delegaţie”.
Acum, globalizaţi şi liberi, am devenit moderni pe nesimţite, când nu mai interesează pe nimeni. Toată lumea e modernă, volens-nolens, nimeni nu mai teoretizează, nimeni nu-şi mai pune problema vreunui curent sau a vreunei apartenenţe etnice. Am evoluat într-un fel de firesc inconştient. Suntem prezenţi, traduşi, recunoscuţi. Bine şi aşa. Sau nu?
(text apărut cu ceva ani în urmă în defuncta revistă constănțeană ”Tomis”)