“ À bout de souffle”: de-a v-aţi ascunselea

Sunt oraşe de care te poţi îndrăgosti fără ca măcar să le fi văzut vreodată- jucăuş, devorator, nebun, chic, necruţător, Parisul din ” À bout de souffle “ este scena pe care se joacă o frenetică cursă contra cronometru împotriva morţii. Nervoasă şi ludică, camera cinematografică alunecă în spaţiu asemeni unui stilou pe pagina albă. Din desenul ei se naşte un tragism încărcat de derizoriu şi intertextualitate, încadrat de volutele improvizaţiei muzicale ce alunecă, obsedant.

Personaj- mit, personaj- clown, personaj- gangster, personaj- ratat şi personaj- mincinos, Michel Poiccard este,în pielea lui Belmondo, un actor sedus de propria mască, pe care nu o mai poate abandona.

Succesivele identităţi pe care şi le asumă şi pe care le aruncă, dezinvolt, sunt un accesoriu la fel de cool ca şi pălăria sa inconfundabilă. Cu un aer de Gavroche al jazz-age ului, Poiccard se mişcă în Parisul marilor bulevarde cu naturaleţea unui trişor în jurul meselor de joc. Crima absurdă pe care o comite declanşează un mecanism cu explozie întârziată- în trailerul cinematografic ce a însoţit premiera, silueta sa este aşezată în prelungirea celui care dă nume mirajului crimei ca drum către înalta societate, teribilul Scarface. Alergarea muzicală a lui Poiccard se petrece cu tandreţe de gigolo şi graţie de gimnast. Parisul lui Godard creşte din această magmă ambiguă a amoralităţii catifelate.

Între americanca venită la paris spre a se educa şi spre a arunca lestul puritanismului victorian (o Jean Seberg delicată şi versatilă) şi francezul ce priveşte către imaginea lui Bogart cu emoţia maladivă a obsesiei epigonice, dragostea se împleteşte cu gesturi gratuite şi jocuri de cuvinte. Împreună şi mereu departe, separaţi de un râu al neliniştii şi neîncrederii, cei doi sunt emblemele unui timp al căutărilor, al acelui timp ce le oferă lui James Dean şi Henry Miller şansa de a submina ordinea burgheză a respectabilităţii.

Filmul lui Godard, în jurul căruia se adună Truffaut şi Chabrol, este şi manifestul iconoclast al raportării la tradiţie- dinamic şi visător, bricolajul intertextual nu are nimic ostentativ sau didactic. Godard al debuturilor nu posedă rigiditatea tezistă de mai târziu. El este sedus de viaţa pe care o vede explodând în faţa sa, o viaţă ce se întâlneşte cu linia de celuloid pe care arta cinematografică o lasă ca moştenire secolului.

Flirtul cu moartea al lui Poiccard nu se poate închide decât cu ambiguitatea şotiei sângeroase. Belmondo nu este un Clyde, după cum Jean Seberg nu poate fi furtunoasa Bonnie. Colţul parizian este mormântul ce închide energia clownului şi a visătorului. Moartea este doar o paranteză în acest joc fără sfârşit.