În iulie 1971, tovarăşul Nicolae Ceauşescu convoacă Comitetul Central al Partidului Comunist Român. Scopul: să-i prezinte măsurile “Pentru îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice de educare marxist leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii”. Sunt cunoscute drept Tezele din iulie, iar conţinutul şi mai ales consecinţele lor sunt ştiute. E debutul national comunismului românesc care a transformat imaginarul social, cu efecte vizibile până astăzi.
Poveste din Est
În vara anului 1971, într-un articol din Scînteia se povesteşte că un călător ce vizita Orientul săturându-se să i se tot ceară bacşis, se aşează să se odihnească lângă statuia uriaşă a unui zeu. Însă zeul îmortalizat în piatră începe să suiere, iar şuieratul său s-a tradus în mintea călătorului nostru prin cuvintele bacşiş, bacşiş…
Ţara vizitată de călător putea să fie foarte bine şi România, pentru că la noi bacşişul, potrivit semnalărilor din presă, era endemic. Nu trebuia să rămână aşa! Pentru ridicarea nivelului combatitivităţii revoluţionare şi a spiritului militant imediat după publicarea Tezelor începe o campanie de presă cu titlu: “Să stârpim bacşişul; un nărav incompatibil cu climatul societăţii noastre”. Potrivit sutelor de scrisori trimise la redacţia Scânteii, nimic nu se putea fără! Dacă nu dădeai câţiva lei în plus, frizerul te tundea de nu mai semănai cu tine, chelnerul îti aducea ciorba rece şi berea caldă, iar dentistul, pentru o plombă, te programa nu în două-trei şedinţe, ci în zece.
Campania continuă pe tot parcursul verii anului 1971. La cinema are loc premiera filmului “Brigada Diverse în Alertă”, în timp ce in ziare, medicii, avocaţii, vânzătorii, frizerii, şoferii care iau autostopişti fac obiectul unor anchete acuzatoare. Se propune adoptarea unei legi care să-i pedepsească pe cei ce primeau şi, mai mult decât atât, se propun o serie de măsuri practice: afişe prin magazine, pe bonurile de plată din restaurante să scrie “Bacşişul Interzis!”, să se schimbe sistemul de plăţi în frizerii, să se facă educaţie în şcoală.”
O altă melodie
Tot din Scâteia aflăm despre starea muzicii. Potrivit Tezelor, Ministrul Comerţului şi Turismului precum şi organele de partid şi de stat locale “vor veghea ca în localurile de alimentaţie publică să se difuzeze în special creaţia muzicală din ţara noastră.” Toate bune însă se pare că muzica uşoară românească nu stătea foarte bine în privinţa educării marxist-leniniste a oamenilor muncii.
Textele cântecelor ce urmau să fie lansate pe piaţă chiar în anul 1971 sunt analizate. Rezultatul: nu corespundeau deloc! Un cântec aspru criticat este “Ştiu ce vreau” al lui Eugen Rotaru. Mesajul transpus în versuri nu făcea decât să prezinte inadecvat ideologic, dorinţele unui tânăr (care nu putea fi decât comunist); Îmi place gri deschis şi ceaiul aromat / îmi place luna plină şi părul tapat / îmi plac Picasso, biftecul piperat. Apoi, la final… confuzie totală: îmi place / nu-mi mai place nimic!
Mihai Dumbravă este un alt autor pus la index. După ce obişnuise publicul cu versuri “notabile” producţiile pe care doreşte să le lanseze în vara lui ‘71 sunt de-a dreptul inadmisibile. De la refrenul De mâine fără mine în care afirmă o sentinţă nejustificată până la cupletul mai bea un coniac / îmi pare rău de anii compromişi, totul se scaldă într-o peroraţie gratuită, aproape jenantă… potrivit opiniei critice.
În general, textelor le sunt imputate “tristeţile contrafăcute” care nu se potrivesc cu măreţia realizărilor socialismului. În cântecul “Iar”, destinul duce spre o tragică răscruce în “Pom fără rod”, visul născut în floare s-a spulberat. Universul semantic nu emană deloc optimismul aşteptat! Speranţa este întotdeauna amăgitoare, apa tulbure, ceru-împestriţat, salcia tristă, panica ciudată, viaţa seacă, cuvintele amare, mintea nebună, iar dintre puţinele imagini pozitive numai giulgiu-i proaspăt.
În spiritul noilor măsuri privind educarea comunistă, forurile de cultură care până atunci semnaseră cu multă îndulgenţă “Bun de Difuzat” urmau să-şi facă datoria cu mai multă responsabilitate!
Epilog
Campania de presă anti-bacşis se va încheia în toamnă nu înainte ca împricinatul bacşiş să-şi scrie în Scînteia testamentul prin intermediul unui poet pe nume I. Berg. Muribundul bacşiş şi toată familia sa semantică şperţul tata, mama mita şi mătuşa coana şpagă se pregătesc să-şi dea duhul nu înainte de a adresa o ultimă invocaţie divină: Doamne du-mă mai departe pe mănoasele cărări / sunt dispus să-ţi dau bătrâne un procent din încasări. Mut de uimire orice cititor putea răsufla uşurat… pentru o clipă numai deoarece, se pare că bacşisul… nu a murit deloc!
Revenind la muzică, textele nu au mai fost deloc rebele sau triste. Mai mult decât atât, potrivit indicaţiilor din Teze, radioul şi televiziunea erau chemate să stimulez creaţia unei alt fel de muzici (cântece revoluţionare, patriotice şi muncitoreşti) în ton cu “realităţile şi necesităţile” prezentului.
Cât despre Tezele din iulie, în vara fierbinte a anului ’71 au trecut aproape neobservate, sau mai bine spus n-au fost luate în seamă prea serios. În scurt timp aveau însă să-i trezească pe mulţi care în 1968, când Ceauşescu se împotrivise invaziei sovietice în Cehoslovacia, îşi legaseră speranţele de regimul comunist din România şi de curajosul său conducător.
