Canonul Presei (1)

Există credincioși care, atunci când se află într-un moment dificil, deschid Biblia la întâmplare și citesc primul verset care le apare în fața ochilor, interpretându-l ca pe un sfat divin.

Am avea de învățat multe de la acești oameni, scoaterea din context în scopul unei perpetue re-aduceri la zi a textului este un procedeu de care s-ar putea folosi cu succes literatura.

Vom încerca, în cele ce urmează, să reintroducem marile nume din care e compus canonul în imaginarul românilor. Aici şi în următoarele articole din acest serial, membrii canonului vor fi scoşi la înaintare şi chestionaţi asupra problemelor care ne frământă. Sperăm, în acest fel, să găsim pe de o parte soluții la cele mai arzătoare chestiuni, dar și, pe de altă parte, să îndemnăm la lectură. Când elevul plictisit de analize şi comentarii dictate întreabă „la ce-mi foloseşte?”, va putea să vadă utilitatea literaturii din manual în problemele cele mai recente.

Altul ar fi interesul dacă la bac, în loc de studierea unor personaje dintr-un roman al experienţei, s-ar cere „poziţia lui Mihai Eminescu faţă de viza Schengen” sau „reacţia lui Mihail Sadoveanu la scandalul cărnii de cal”. Astfel ar fi încurajat cititul şi s-ar proba rezistenţa la relectură a scriitorilor.

Haideți deci să vedem cum arată revista presei făcută de membrii canonului. Vom începe cu poeții, pentru că suntem politicoși.

Mari probleme cu micii

Uniunea Europeană a anunţat interzicerea mititeilor de la 1 iunie, din cauza bicarbonatului de sodiu conţinut în reţeta originală. Care credeţi că vor fi efectele în rândul românilor?

Mihai Eminescu: „Şi cu ochiul plin de lacrimi naţiunea cea română,/ Care are-n mii de inimi sufletul ei tremurând,/ Vede cum prin nori se stinge stea cu flacără divină/ Şi aude-n cer un tunet şi un gemet pe pământ…”.

Ion Minulescu: „În ţara mea, tot cerul pare-o pată/ De sânge, scurs din rana unui soare,/ Ce-abia-şi deschide ochii-n zări; şi moare/ Ca cei muşcaţi de-o gură-n- veninată!”.

Tudor Arghezi: „De pofte să-ţi sece obrazul,/ De bube să nu-ţi mişti grumazul,/ Să-ţi iasă cocoaşă/ Şi gâlci şi cucuie-n cămaşă./ Buricul, bubat din născare, /Să-ţi sângere subt cingătoare./ De glezne târâş să-ţi atârne/ Ghiulele de capete cârne,/ Rânjite, scrâşnite şi nerăzbunate:/ Măceluri, osândă, păcate…”.

Nichita Stănescu: „Unii rosteau cuvinte de ură, de foc, de mormânt./ Unii rosteau cuvinte de boală, unii rosteau cuvinte de moarte.”

Vama Veche se înnoieşte

O problemă veche, ce revine în atenţia publicului la oricare 1 mai este modernizarea Vămii Vechi, pierderea specificului cu care ne-a obişnuit. Vamaioţii cu tradiţie sau cei formaţi la umbra poveştilor de altădată deplâng pe bloguri sau la TV popularea în exces a staţiunii.

Tudor Arghezi: „Într-o vreme, la-nceput/ Şi-ntr-un leat nemaiştiut,/ Care nu pot să însemn,/ Casele erau de lemn/ Şi ulucile de scânduri,/ Ca şi azi, întinse rânduri, / Puse strâmb şi cap în cap/ Şi proptite cu proţap”.

Nichita Stănescu: „Tot fundul acestui lac este plin de mecanisme autonome:/ de aceea,/ mi-a zis el, fixându-mă în ochi,/ toate vieţuitoarele din lac au ieşit pe ţărm./ Nu se mai poate trăi acolo din cauza mecanismelor autonome./ Ele au pus stăpânire pe fundul lacului şi pe straturile inferioare”.

Mihai Eminescu: „La ei îşi cască ochii săi nerodul,/ Că-i vede-n birje răsucind mustaţă,/ Ducând în dinţi ţigara lungăreaţă…/ Ei toată ziua bat de-a lungul Podul.// Vorbesc pe nas, ca saltimbanci se strâmbă:/ Stâlpi de bordel, de crâşme, cafenele/ Şi viaţa lor nu şi-o muncesc – şi-o plimbă”.

Ion Minulescu: „În portul blond bătrânii mateloţi/ Privesc tăcuţi la noii debarcaţi,/ Şi-n portul blond bătrânii mateloţi/ Par nişte blonzi copii, înfioraţi/ De cântecele brunilor piloţi,/ Încremeniţi cu mâinile pe roţi”.

I-uri cât cuprinde

O problemă care ia amploare priveşte folosirea incorectă a unor cuvinte sau a unor mărci gramaticale. Sunt tot mai dese confuziile create de numărul i-urilor de la sfârşitul substantivelor, şi fiecare se scoate cum poate, după deviza „cât cuprinde”.

Mihai Eminescu: „Sunt neînţelese literele vremii/ Oricât ai adânci semnul lor şters?/ Suntem plecaţi sub greul anatemii/ De-a nu afla nimic în vecinic mers?/ Suntem numai spre-a da viaţă problemei./ S-o dezlegăm nu-i chip în univers?/ Şi orice loc şi orice timp ascunde,/ Aceleaşi vecinice-ntrebări ascunde?”.

Tudor Arghezi: „Nu-ntârzia pe lucruri, frate,/ Şi lasă-le necercetate./ Că de le-ntorci urzelile frumoase;/ La pipăit mătasea se descoase”.

Nichita Stănescu: „Noi suntem doi, tu eşti singură,/ de-aceea te lăsăm să faci ce vrei tu”.

Ion Minulescu: „Şi tot aşa,/ An după an,/ Vom fi la fel…/ Până când, într-o bună zi,/ Noi vom mai fi/ Decât un simplu titlu de roman…”.