Alcooluri. Câteva cântece ale experienţei

[De citit de preferinţă având drept background sonor Alcool-ul Adei Milea după cartea Alcool a lui Ion Mureşan]

 

Absintul, bleu ca cerul, dar toxic ca infernul, sinucidere lichidă consumată en expert de arhanghelii verlainiano-rimbaldieni ai poeziei blestemate, companion duca e maestro al tuturor scandalurilor triviale şi al tuturor versurilor pure ale decadenţei pariziene, făcând otova iubirea şi ura, echivalând pe înţelesul francezilor amestecul stavroghinian de nobleţe şi abjecţie, contopind în fuziune alchimică pe Gorică Pirgu şi Paşadia, o operă nu la negru, ci la albastru, catalizată cvasi-instantaneu şi de o eficienţă fără greş încă de la primele două sute de mililitri.

Neverosimil de parfumatul ouzo, excesiv de rafinat şi totuşi niciodată dublu rafinat, campionul en titre al categoriei corinticului spirtos, cel mai apolinic lichid dionisiac,  anestezic verificat al halucinaţiilor anxios-depresive, calitate pentru care Berryman i-a închinat, cunoscător şi recunoscător, un vers asertiv şi laconic ca un adevăr ştiinţific: Ouzo was peaceful in the fearful nights, de ţinut minte şi de utilizat de toţi băutorii care vor să iasă din infernurile vodcii (q.v. infra).

Ţuica, dimpotrivă, excesiv de primitivă, doricul etilic prin excelenţă, începând cu adevărat să existe abia de la patruşcinci de grade în sus, pe deplin barbară numai când e dublu rafinată, acceptând atunci ca singulară distincţie salba de mărgele, seducând ca păstoriţele prin mirosul natural puternic, activând reminiscenţele barbare din băutor până şi în sensul etimologic că îl face să dea în bâlbâială, ţinând totuşi de regulă sub control demonii, de la cei mari până la cei cu totul minusculi, paradoxală licoare ancestrală a unui neam, paradoxal şi el, fireşte, de hiperboreeni ai Balcaniei, precipitat de ardentă concentraţie al tuturor calităţilor şi al tuturor defectelor acestuia.

Berea lenevoasă şi cronofagă, dialogica şi caragialiana bere, revelându-şi natura transalimentară doar iniţiaţilor suficient de răbdători şi cu îndelungi ani de ucenicie, întrucât supa de hamei se transformă în alcool propriu-zis numai după vidarea primei duzini de recipiente, mizând deci nu pe ingerarea intensivă şi abruptă a alcoolului concentrat, ci pe asimilarea lentă şi în doze homeopatice, dând symposionului anvergura unui maraton, organizând piramida halbelor cu minuţia unui constructor neamţ de catedrale gotice, abolind mai eficient chiar decât cele mai tari băuturi pactul cu timpul, transformând marxist cantitatea în calitate, cucerind aşadar cu arme apolitice sau chiar antipolitice, definitiv şi irevocabil, proletariatul.

Proteicul vin, existibil în mai toate fructele zemoase, de la strugurii clasici până la exotisme neverosimile gen mango sau grapefruit ori fructul pasiunii, ba chiar şi înlăuntrul durei nuci de cocos, al cărei lapte fermentează după trei zile, vinul, cameleonic până la a adopta pe de-a-ntregul spectrul rogvaivului, disponibil în toate gusturile posibile şi imposibile, băutură naţională a tuturor şi a nimănui, rămânând însă aproape inexplicabil, cu toată truculenţa şi adaptabilitatea, băutura cea mai blazonată, fetişul snobilor de toată mâna, şi deci şi al ultrasnobului Matei Caragiale, care nota în 1935, în anul dinaintea morţii, într-un jurnal: „Încep să beau; în prima jumătate de ceas, grădina ia formele drepte iubite de antici, în următoarea jumătate e invadată de curbele arabo-maurilor, când golesc cana cu vin se umple de volume italieneşti; iar acum, când mă pregătesc să sting lampa, pare o barocărie franţuzească”, subliniind astfel fără să vrea antipaticul caracter de permanentă ostentaţie culturală al unei băuturi care numai când e albă, seacă şi din struguri are drept de existenţă în nomenclatorul alcoolurilor nobile, în restul cazurilor fiind aproape întotdeauna doar un gablonţ etilic pentru uzul băutorilor greenhorn (singura excepţie admisibilă: Athos, conte de la Fère, cel mai pur dintre beţivi!).

Vodca, în schimb, transparentă şi sinceră până la brutalitate, ţinându-se mereu de cuvânt şi oferind fără defecţiune ceea ce promite, lipsindu-se de moftul inutil al gustului, renunţând la orice joc din poignet şi fandând direct, pe viaţă şi pe moarte, într-un care pe care cu ficatul şi cu creierul, răscolindu-te până în ungherele cele mai întunecate şi dându-ţi la iveală toţi demonii ca să te lupţi făţiş cu ei, activând straturi geologice, aş zice, ale memoriei, amintindu-ţi că depinde numai de tine să învingi sau să fii învins, scoţând din orice şedinţă etilică proză dostoievskiană, metamorfozând cârciuma când în biserică, când în bordel, acţionând ca un turnesol sufletesc, distrugându-te făţiş, fără perversiune, prin revelarea forţelor răului latente în tine, acţionând însă întotdeauna nietzschean, făcând mai puternic ceea ce nu poate distruge, rămânând băutura pentru care încă nu s-a inventat băutorul perfect, singurul alcool tare în faţa căruia până şi ruşii sunt chinezi (o excepţie există şi aici: Venecika Erofeev, mucenicul fără pată şi prihană al alcoolului).

Ginul, varianta benignă a vodcii, faţa ei de doctor Jekyll, etilul translucid mirosind a brad, tăria de ienupăr compatibilă, oroare!, cu porcărele tonice gen Schweppes & Kinley, miscibilă fără pierdere (pe când vodca tonică nu mai e vodcă), ajutor de nădejde pentru cei care se lasă de vodcă, fiind pentru ei ceea ce e plasturele Nicorette pentru fumătorii demisionari, băutură feminină prin excelenţă, deşi dă iluzia masculinităţii prin aroma montagnardă, de altfel bun camarad, cu calităţi evazioniste suficiente, încălzind gâtul şi stomacul fără să le ardă ori argăsească, schimbând cu mână uşoară bandajele de pe rănile sufleteşti pe care vodca le-ar fi tratat sado-maso, jucând, una peste alta, faţă de teribila băutură rusească acelaşi rol pe care îl joacă Cioran faţă de Nietzsche.

Anisul şi toată cohorta de alcooluri derivată din el: provensalul pastis, turcescul raki, mastica românească, italieneasca sambuca, atât de afecţionată în vremea din urmă de Simona Popescu, arabul arak, mexicanul champurrado, toate (mai puţin cel din urmă, un soi de ciocolată caldă vag alcoolizată) variante imperfecte ale grecescului ouzo (q.v. supra), băuturi solare nu numai pentru că mediteraneene sau ecuatoriale (excepţie: mastica), ci mai ales întrucât vipia convine naturii lor, arşiţa nu le face să fiarbă nici în stomac, nici în cap, ci le arde repede şi fără produşi toxici derivaţi, lăsând mintea cristalină şi trupul aproape capabil de levitaţie – băuturi benigne, recomandabile fără remuşcări celor lipsiţi de vocaţia autodistrugerii prin alcool, adică hedoniştilor etilului.

Romul, cu cele două variante de tărie: cea cubaneză, de optzeci de grade, adevăratul rom, în fond, şi cea de patruzeci de grade, adică prima variantă îndoită cu apă la porunca acelui amiral englez căruia îi mureau pe capete marinarii dedulciţi la licoarea extrasă din trestia de zahăr, şi cu cele două variante de culoare: alb şi cafeniu, o băutură onestă şi directă, la fel de radicală ca şi vodca, un fel de vodcă a Americii Centrale şi de Sud, în esenţă, vodca emisferei australe, o cafeniu-aromată vodcă vodoo,dezavantajată însă faţă de corespondentul rusesc în ceea ce priveşte capacitatea de a inerva sau de a activa complicaţii sufleteşti maligne, compensând în schimb carenţele la nivelul eficienţei acţiunii asupra celulelor nervoase printr-o superioară putere de acţiune asupra celulelor somatice, o variantă de luat în calcul pentru orice gebrochene Mann profesionist.

Whiskyul churchillian, spirtos energetic, consumabil deci eficient în combinaţie cu băuturi energizante precum Red Bull sau Burn, cel mai puţin metafizic alcool tare (alături de gin), fără să i se poată face din asta un cap de acuzare, pentru că nici nu promite transporturi metafizice, ci se ţine de cuvânt şi oferă beţii pur fizice, fără fineţuri, fără protocolarisme, o băutură care îţi spune din prima, americăneşte, „tu”, prietenoasă şi amabilă, dar lipsită complet de apetenţe şi de competenţe hamletian-dostoievskiene, motiv pentru care poeţii americani nu au agreat-o şi au preferat, în general, să-şi nutrească alcoolismul din alte surse, mai generoase sub acest aspect.

(din R.V., Monstrul fericit (poem), Cartier, 2009)

 

2 Comentarii

  1. Într-adevăr, Gavril Ţărmure face o treabă minunată – şi cu editura Charmides, a cărei colecţie de poezie e printre cele mai bune din ţară, şi cu Festivalul de Poezie şi Muzică de Cameră de la Bistriţa, care e cel mai bun festival de poezie de la noi. Păcat că-i interzisă clonarea, zău. 🙂

  2. Muzica si recitarea actoriceasca sunt doua modalitati necesare pentru ca poezia buna romaneasca sa ajunga la public. Este superb spectacolul de poezie de pe imprimarea Adei Milea care te imbata cu poezia lui Ion Muresan. Felicitari lui Gsvrils Tarmure pentru initiativa si pentru credinta si perseverenta in promovarea valorilor autentice.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *