Întrebarea de după

Unele dintre cele mai propice contexte de exhibare a eului dubitativ sunt conferinţele susţinute de oameni de litere în special sau de cultură în general. Mai toate se încheie cu invitaţiile către public de a adresa întrebări şi sunt rare momentele când nu apare vocea care dă curs interogaţiei esenţiale. Căci nu fleacurile personale interesează, ci situaţiile grave, ce ne privesc pe toţi.

Cine întreabă?

Profilul general al emiţătorului e acela al unei sexagenare cu voce uşor ascuţită, privire blândă şi poate puţin ruj pe dinţi, însoţită de sunetele mărgelelor de sticlă ce se ciocnesc atunci când se ridică de pe scaun. De obicei fostă profesoară, cu lecturi solide din Scânteia tineretului şi Almanahul femeia. Dar asta e doar o simplificare, căci imaginea poate subîntinde şi domni tacticoşi, cu o scobitoare în colţul gurii, daţi drept revoluţionari. Sau participanţi cu o tinereţe relativă, în tenişi, purtând sacoşe de plastic (în locul apusei băşti bleumarin) în mâini. E, aşadar, loc pentru oricine.

Cum se întreabă?

Sunt, de obicei, două stiluri de lansare a întrebării, circumscrise, discriminatoriu (tot practica e o dovedeşte), pe sexe.

Primul e cel al emiţătorului băţos, sigur pe sine şi conştient de importanţa mesajului său. El ştie foarte bine răspunsul, dar profită de ocazie ca să-l bage pe adresant între coarde şi să vadă el cam pe unde se situează. Subiectul va fi mereu delicat, va pune la încercare abilitatea de mers pe coate a conferenţiarului, dar salvarea nu va întârzia să apară, căci domnul în cămaşă cu mânecă scurtă şi vestă cu buzunare mari îşi va împărtăşi propria (şi adevărata, se înţelege) opinie, verificată de atâtea ori cu vecinul Gigi la o tablă. Pentru efect, în timpul dialogului, se stă pe scaun, picior peste picior, puţin răsturnat spre dreapta.

Al doilea stil e unul infuzat de emoţie şi gravitate; întrebarea va fi precedată de un elogiu prelungit al celui din faţă şi va fi rostită de o voce modulată, dintr-o pioasă poziţie de drepţi. Nici de data aceasta nu se caută cu adevărat un răspuns, ci se vrea confirmarea propriilor păreri cu autoritatea invitatului. În caz contrar, evlavia de la început se transformă în revoltă deschisă şi culminează cu verdicte dureroase: „de asta, domnule, nu mai avem repere în ţara asta, pentru că şi voi, scriitorii, vă ţineţi de prostii”. Dovedind, încă o dată, imprevizibilitatea feminină.

Ce se întreabă?

Într-o scrutare a fenomenului, iată care sunt temele neliniştilor esenţiale:

  1. Politica. „Ce se-ntâmplă, dom’le, cu ţara asta?” este cea mai întâlnită interogaţie. Desigur, cu variaţii, în funcţie de anotimp: într-o toamnă nostalgică, se pune problema efectelor vechilor conducerii; într-o vară arzătoare, se revine la plagiate şi la „nu mai există ruşine pe lumea asta”; pentru o primăvară aşteptată, se solicită pronosticuri: când răsare, vorba cântecului, soarele şi pe strada noastră? Bogată în cavităţi, dar lipsita de piste de biciclete, aşa cum e ea.
  2. Tinerii şi lectura. La mai toate întâlnirile cu scriitori (dar nu numai), se revine la problema stringentă „tinerii nu mai citesc”, chestionându-se asupra cauzelor şi metodelor de recucerire a interesului pentru lectură. Răspunsul dorit: înfierarea ca iremediabil nocive a televizorului şi internetului.
  3. Tinerii şi valorile morale. Ca o variaţie a temei anterioare, se ajunge mereu la concluzia, camuflată în întrebare, că tinerii şi-au pierdut valorile morale. Discuţia începe inevitabil cu sintagma devenită brand de ţară „tineretul din ziua de azi”. Aceleaşi cauze şi soluţii sunt solicitate, a doua intervenţie rezumând un contraexemplu al degradării prezente. Şi acesta este introdus printr-o altă formulă identitară – „pe vremea mea”. Conferenţiarul este invitat, desigur, să empatizeze cu aceste consideraţii.
  4. Cea de-a patra temă are valenţe metafizice, fiind cea mai curajoasă. Descrierile ar fi inutile; ea a fost concentrată într-o întrebare simplă şi rostită într-un amfiteatru al facultăţii de Litere; cu un uşor tremur în voce, dar cu un vizibil sentiment al urgenţei şi al importanţei, s-a auzit: „domnule Cărtărescu, ce este viaţa?”.

De ce se întreabă?

Răspunsul e simplu – pentru că pot – şi îi vine în ajutor tiparul popular: „Foaie verde de aramă/ Nu-s eu de nu intru-n seamă”.

Dacă v-a plăcut, citiți și varianta Bătrânul Safo a acestui articol aici.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *