Mergi la o lectură de poezie pentru că vezi pe afiş nişte nume care te interesează şi descoperi la faţa locului că în program e introdus, pe ultima sută de metri, şi un cunoscut al tău, devenit, între timp, poet. La final, inevitabil, va veni să te salute (şi să îţi ofere o plachetă cu versuri, în cazuri fericite) şi îţi va adresa temuta întrebare: cum ţi s-a părut? Cum să-i spui sensibilului că ai fi preferat să nu fi prins şi lectura lui? Iată mai jos câteva sfaturi prin care să te descurci rezonabil.
1. Evită verdictele tranșante, dar nu fi nici prea moderată!
Indiferent de ce poziţie ai lua faţă de poeziile ascultate, să oferi doar verdictul unei astfel de întrebări nu ajută, nu te face credibil. Nu scapi uşor nici cu „interesante”, „drăguţe” sau mai tovărăşescul „mişto”, acum când termenii s-au desemantizat într-asemenea hal. Aşa că trebuie să elaborezi un scurt monolog critic şi e bine să fii pus în temă cu punctele-cheie.
2. Ai grijă la postură, gesturile și mimica te pot trăda!
Prima chestiune şi cea mai importantă este figura pe care o afişezi; o echilibristică între un zâmbet încurajator şi o seriozitate sugestivă ar fi de folos. Amintirea versului cu niturile faianţei din „baia unde a desfăcut pachetul de la miruna” te va face, desigur, să izbucneşti în râs, dar rezumă-te doar la a-ţi curba în sus colţurile gurii; lasă să se vadă puţin din concentrarea prin care încerci să îţi aminteşti un vers mai acătării, dar nu exagera cu încruntarea frunţii. Un entuziast „Ah! Şi faza aia!” la venirea în minte ca prin minune a unei fraze mai ok ar fi salvatoare.
3. Ușor cu analiza pe text!
Vine timpul să treci la analiza propriu-zisă. Ştii că vrei să-l faci să înţeleagă că nu prea îţi plac poeziile lui, dar e bine să o iei uşor; la început cu nişte consideraţii generale, bune la toate. Îi vorbeşti despre tranzitivitatea versurilor cu accidentul de bicicletă, despre filonul biografist din cele cu supa mâncată în copilărie la bunici (unde mai pui că sunt şi la modă amintirile de la ţară) şi inserţiile de metafizică.
Nu-i spui că nu au nici în clin nici în mânecă unele cu altele, că se potrivesc ca nuca în perete temele preţioase şi discursul western spaghetti. Îi spui frumos că trecerile dinspre analiza rece la reflexivitate nu sunt destul de rafinate, că acumularea de imagini nu lasă poemului răgazul de decantare a semnificaţiilor. Nu-i spui că e un tutti-frutti, îi spui că se resimte o uşoară impresie de bricolare a motivelor poetice. Te-ai scos!
4. Deși e tentant, încearcă să nu faci glume pe seama poeziilor lui!
Nu poţi să nu te legi şi de tonul neapărat apocaliptic al poeziilor. Dar doar nu o să-i spui că se lamentează ca o babă stând pe podeţ, debitându-şi replicile cu „tineretul”, cu „ne ducem de râpă” şi „de asta nu plouă, maică”. Ai putea încerca o glumiţă sugerându-i că până şi un călugăr budist are semnul din frunte făcut cu o doză de Pepsi, dar rişti. Mai bine îi spui jovial că numele lui RZA în acelaşi vers cu „corbii stau pe marginea prăpastiei şi ascultă tânguirea noastră” nu dă bine. Că nu e, mă înţelegi, politically correct.
5. Lasă mereu loc de mai bine!
Ca să închei cu bine monologul, trebuie să îi oferi un ascendent poetic, să-i introduci eul liric într-o gaşcă de noi lirici, cu care să se identifice. Chit că e o combinaţie nepiperată între stilurile poeţilor de după 2000 şi ceva postbelici recuperaţi, trebuie să te hotărăşti la un nume, două; nici prea mainstream, că te va suspecta că-l acuzi de epigonism, nici prea underground, ca să nu-i răneşti orgoliul. Poţi tatona cu ceva ne-bucureşteni actuali şi te poţi apoi refugia în avangarda interbelică sau târzie şi l-ai lămurit. Să tragă el concluziile.
Dacă ai urmat cu fidelitate sfaturile de mai sus, înseamnă că poetul a înțeles că nu are rost să mai insiste. Dar dacă lucrurile nu au decurs conform planului, atunci poți apela la următoarea formulă, care te scoate întotdeauna din cele mai dubioase încurcături: „A fost ok, dar poeziile tale nu sunt genul meu. A, cred că l-am văzut pe Sociu, mă duc să-l salut, scuze, mai vorbim!”
