The MythBuster

Cărţile lui Lucian Boia mă duc de fiecare dată cu gândul la celebra emisiune difuzată la noi de Discovery Channel, unde doi tipi îndrăzneţi descoperă şi demontează cele mai răspândite mituri (mai degrabă prejudecăţi şi credinţe populare/urbane/internautice) din recuzita imaginară a umanităţii (şi nu sunt puţine!). Strategia lui Boia nu este străină de cea a australienilor: descoperirea mitului este succedată de confruntarea cu datele istoriei reale, confruntare din care mitul iese, aproape de fiecare dată, serios şifonat. Sondările în imaginarul neaoş nu sunt uşor digerabile de către românul sadea, îndrăgostit de România spaţiului mioritic şi a patriotismului fără acoperire. Pentru oricine altcineva, cărţile istoricului imaginarului reprezintă doza de luciditate care poate crea dependenţă.

În cel mai recent eseu al său, Boia îşi propune să răspundă la întrebarea: „De ce este România altfel?” (Editura Humanitas, 2012). Pretextul de la care istoricul se lansează în explorarea imaginarului istoric este comportamentul bizar al organismului social și politic românesc în două situații-cheie: revoluția de la 1989 și fatidica vară a apocalipticului 2012. În ambele scenarii, românii acționează imprevizibil, haotic, inexplicabil. În cazul ultradiscutat al revoluției, este semnificativă reacția receptorului extern, reacție care trece de la entuziasm autentic la amară dezamăgire. Jurnalele Monicăi Lovinescu oglindesc cel mai bine această relație de iubire-ură cu România. După revenirea în țară, iluzia unei Românii salvate prin revoluție de degringolada comunistă se temperează într-o meditaţie amară asupra laşităţilor, cedărilor, lichelismului românesc: „Niciodată România nu se va instala destul în linişte pentru a-şi oferi luxul să-şi demistifice istoria.” (Monica Lovinescu, Jurnal) Sentința Monicăi Lovinescu își conservă intact potențialul anticipativ. La mai bine de două decenii după butaforia revoluționară, România se află, din nou, în stare de ebulițiune. De data aceasta, ceea ce părea a fi o legitimă (deși tardivă) contestare a sistemului politic s-a transformat, peste noapte, într-o ridicolă joacă de-a dat jos/repus în funcție a președintelui, soldată cu serioase ridicări din sprâncenele europenilor. Reacțiile din țară nu au fost, nici ele, lipsite de o doză de insolit: servilitatea politică de cea mai joasă speță (Boia o compară cu spiritul bățos și agresiv al polonezilor, care luptă până-n pânzele albe pentru fiecare clauză din tratatele cu Uniunea) s-au conjugat, absurd, cu nombrilismul, soldat cu muștruluiri paterne adresate, condescendent, oficialilor europeni (cazul Angela Merkel).

Tangajul acesta între două atitudini extreme și antinomice (complexul de inferioritate și puseurile de orgoliu extrem) nu este străin de istoria României privită în ansamblul ei. Istoricul pune sare pe rănile românilor și le (re)desconspiră. Scurta și tumultoasa istorie a românilor este repusă sub lupă. Discursul istoric este resemantizat și concurează variantele autorizate. Sunt expuse, într-o altă lumină: marginalitatea fragilelor și întârziatelor state românești, situate la confluența a trei imperii, excentrice așadar, inevitabil periferice; dimensiunea slavă a culturii/spiritualității românești (în dauna latinității, mai puțin definitorie pentru românitate); ponderea extrem de importantă a străinilor în procesul de modernizare a statului și, totodată, relațiile extrem de tensionate cu aceștia; mania imitației și a importului (maiorescienele forme fără fond). Nu sunt trecute cu vederea nici miturile culturale, care trebuie dezamorsate, cel mai important caz fiind acela al poetului național, învestit, de-a lungul timpului, cu toate atributele excepționalității: „Originalitatea lui europeană, ca poet romantic, este relativă și discutabilă. Eminescu i-a cucerit pe români prin uluitoarea muzicalitate a poeziilor sale. În traducere, această misterioasă calitate se pierde și nu este de mirare că Eminescu, ca , este aproape inexistent. Nici el nu a spart cadrele și nu are cum să fie receptat printre cei mai reprezentativi poeți ai lumii.” În fine, națiunea română este un construct imaginar, o invenție a secolului al XIX-lea, care s-a proiectat, retroactiv, asupra tuturor evenimentelor anterioare, conferindu-le coerență și semnificație istorică.

Lucian Boia comite, în această carte aparent mai aseptică decât alte studii-șoc pentru România ochelarilor de cal (de exemplu: Două secole de mitologie națională), păcatul imagologic suprem: construirea unei imagini a românului generic (care de altfel este mai aproape de statistică decât de imagologie). Dacă Mitică al lui Caragiale a stârnit, cel mult, hazul și a fost tratat ca o deviere de la natura românului real (înzestrat cu toate atributele eroului național), românul lui Boia ar trebui tratat cu mai multă seriozitate de către referentul său real (cu care, de altfel, aproape că se confundă, de nu mai știi unde se termină constructul imagologic și unde începe realitatea). Ca să nu o mai lungim vorba: privit fără prejudecățile ancestrale, românul actualității este apatic (dacă nu e montat de posibilitățile unui câștig material rapid) și zeflemist, instruit (nu și educat), aparent supus în fața superiorilor (fie ei și din UE), în realitate procedând în legea lui (ca bravii cetățeni ai legendarei Schilda). Românul acestui imaginar provine din mahala (spațiu incert, situat între sat și oraș), e mândru, xenofob, dar slugarnic cu străinii atunci când condiția istorică o cere. Pe fundalul acestui (auto)portret diform se ascultă, nu întotdeauna în surdină, cântarea națională: maneaua. Românul lui Boia nu te poate lăsa indiferent, poate pentru că l-ai întâlnit și tu, de prea multe ori. De ce e România altfel? Poate pentru că e populată, cum s-a pronunțat Mircea Badea, alt român generic.

Cartea lui Lucian Boia îți lasă, poate un gust amar, însă te și vaccinează, profilactic, împotriva tentației de a-ți privi, necritic, propria istorie. Este important să nu uităm că: „Prezentul este opera trecutului. România s-a făcut într-un anume fel: de aceea este așa cum este”. Ce-ar fi să dăm curs invitației lui Boia de a ne scutura de podoabele naționaliste și de a ne reinventa, de data aceasta pe cu totul alte baze, mai aproape de datele istoriei reale, mai puțin glorioasă dar mai autentică decât imaginea desuetă conservată la nivelul mentalităților colective (și nu numai).