Două sunt momentele-cheie din existența mea de cititoare care m-au făcut să meditez la condiția ingrată a iubitorului de lectură, constrâns, în fiecare clipă, să abdice de la statutul de consumator dedat cu mirodeniile textului pentru a accede la cel, privilegiat aparent, de lector lucid și judicios. Între cei doi poli, acela al plăcerii aproape senzuale și acela al receptării distante, fără efuziuni, s-a creat, la un moment dat, un clivaj evident. Privind înapoi, constat, cu tristețe, că distanța critică s-a impus, firesc, în urma avertismentului formulat de Nabokov în Cursurile de literatură (primul semn) și a experienței (livrești) a teatrului epic al lui Brecht, cu imperativul Verfremdungseffektului (al doilea semn). Ambele semne îmi comunicau, aproape subliminal, că trebuie să evit o identificare cu personajul, că imersiunea în text nu este indicată, pentru că poate tara o receptare lucidă, care poate fi numai cea cu șira spinării, nu cu inima, ca să-l invoc, din nou, pe Nabokov.
Această adevărată revelație privind condiția mea de cititoare mi-a provocat-o lectura Eroticonului Mihaelei Ursa. Nu m-am gândit foarte intens, până la această carte, la plăcerile vinovate ale textului. Am repudiat (uneori involuntar), de-a lungul timpului, romanele de dragoste (ori le-am citit culpabilizându-mă), tocmai dintr-o conștiință a capitalului de identificare inerent lecturilor de acest tip. Mihaela Ursa se lansează în aventura reabilitării ficțiunii amoroase și, totodată, a lecturii de identificare, a imersiunii textuale necesare. Cartea este o pledoarie pentru regăsirea plăcerii barthiene a textului. Adevărata performanță a autoarei este reconcilierea lecturii îndrăgostite cu lectura critică, a senzualității feminine cu logocentrismul, tradițional atribuit pandantului masculin (pentru că în acest studiu, un important capitol este dedicat imaginilor polarizate ale femeii în religie, mitologie, literatură – aspect care nu poate și nu trebuie să fie trecut cu vederea, având în vedere penuria studiilor serioase de gen în cultura noastră androcentrică): „acolo unde logos-ul distinge și diferențiază, eros-ul unește configurativ.” (Mihaela Ursa, Tratat despre ficțiunea amoroasă, București, Cartea Românească, 2012)
Meritele studiului sunt multiple: de la resemantizarea, în pur spirit feminist, a unor conținuturi culturale (a se vedea capitolul Studiu de caz: eternul rău feminin), până la iluminarea unor zone umbroase, nefrecventate din literatura canonică a lumii. Tratatul despre ficțiunea amoroasă pornește de la postulatul existenței unui eroticon, imagine recurentă/remanentă a literaturii îndrăgostite – urmărită cu disponibilitate afectivă și critică în toate avatarurile sale seculare: de la Adam și Eva/Lilith sau Daphnis și Chloe la Romeo și Julieta, Anna Karenina, doamna Bovary sau cuplurile conjuncturale din scrierile lui Sade și din literatura secolului trecut. Eroticonul presupune, în accepțiunea Mihaelei Ursa, o încremenire a cadrului, o fixare a privirii cititorului asupra perechii de îndrăgostiți, surprinse, ușor voyeurist, într-un moment cheie din procesul de înamorare. Ca la Wunenburger, imaginea vizuală capătă un ascendent asupra imaginii verbale, prin spontaneitatea ei, prin proiectarea instantanee în conștiința receptorului. Scena ferestrei, scena balconului și teatrul seducției, cele trei ipostaze fundamentale ale eroticonului, jalonează traseul ficțiunii amoroase fără a suferi modificări structurale până la mutația epistemologică pe care literatura o experimentează în secolul XX (mutație anticipată de scrierile marchizului de Sade). Prezența eroticonului (ca „imagine vizuală pusă în ajutorul textului pentru a motiva ficțiunea amoroasă”) este, oarecum, un garant al potențialului imersiv al textului, al capitalului de seducție, al puterii acestuia de a-și fascina/acapara cititorul. Teoreticianul își propune, așadar, să readucă în discuție acele cărți (din „biblioteca interioară”) care și-au conservat, intact, magnetismul. Mihaela Ursa redescoperă și celebrează, atât pentru satisfacția personală, cât și pentru deliciul intelectual al cititorilor, „puterea ficțiunii de a acționa ca lume alternativă, în care cititorul este răpit, unde se recunoaște sau unde trăiește ceea ce nu poate trăi în lumea sa, limitată de alegerea dusă până la capăt, de devotamentul față de realitate.”
Erotologia („ideologie amoroasă”; „lege de definire a iubirii, cu valabilitate absolută pentru personajele îndrăgostite”), nu este (numai) o încercare de tipologizare discursurilor îndrăgostite din/de literatură. După experiența hipercerebrală a modernității, după mișcările implozive ale avangardei, care au minat întreg trecutul cultural și după relativizarea/spiritul ludic al postmodernismului, era nevoie de o revizuire a atitudinii față de literatură. Acest studiu propune o astfel de atitudine posibilă a cititorului contemporan (avizat sau nu). Lecturii superficiale i se substituie o lectură a imersiunii, o lectură nostalgică, atentă, empatică, aptă se descopere și să redistribuie nuclee semantice (de tipul eroticonului), capabile să se (re)așeze într-un sistem cultural personalizat.
Mesajul acestei cărți (despre lectură, mai degrabă decât despre metafizica sau convenționalismul iubirii) este regresiunea, necesară, până la cărțile copilăriei (copilăria culturii, nu neapărat a individului), citite cu aviditatea și cu nerăbdarea exploratorului unei noi lumi. Mărturisirea autoarei în acest sens este elocventă: „am încercat în Eroticon o reconectare la înțelesuri primordiale ale literaturii ca inventare de lume, ca delectare pură și simplă, trecând pe planul al doilea comentariul structural, estetic sau axiologic.” Tratatul de ficțiune amoroasă este, în fapt, mai puțin un discurs despre literatura îndrăgostiților, cât, mai degrabă, o dare de seamă, inteligentă și persuasivă, a îndrăgostitei de literatură.
