Cristian Popescu, autor al lui Nenea Hyperion

no images were found

Evident, despre filiaţia caragialiană a poeziei lui Cristian Popescu s-a scris mult şi apăsat. După cum, de altfel, era şi natural să se scrie – mai întâi pentru că poetul însuşi se revendică explicit în textele lui, în repetate rânduri, de la marele clasic; apoi, pentru că revelatoarele texte din Arta Popescu au funcţionat… ca un revelator, developând imagini în care se vădea că, în România anilor optzeci-nouăzeci, contextele social-politice erau de aşa natură încât plasau realul în intertext etern – aşa cum vorbim de „şah etern” – cu „realul” ficţiunilor lui Caragiale.

Fără îndoială, caragialismul post-comunist, ca şi cel comunist de altfel (că tot definea Belu Silber comunismul drept asocierea lui I.L. Caragiale cu I.V. Stalin!), presupune ca personaj-mit un nene Iancu în variantă psycho, adecvată pentru „dezaxarea psihotică şi deprimismul grotescului fără speranţă ce caracterizau parte din mentalul românesc la patru ani de postcomunism” (sunt cuvintele lui Dan C. Mihăilescu din prefaţa unei antologii de poeme ale lui Ioan Es. Pop). Însă e musai să observăm numaidecât că nu în acest sens al mentalului românesc deprimist şi psihotic, al „marii trăncăneli” în care nu se ştie „de ce trag clopotele” întruna – nu în acest sens, aşadar, înţelege Cristian Popescu să-l „reîncarce” pe Caragiale. În ce-l priveşte pe nenea Iancu şi literatura lui, pe poetul nostru nu eticul îl interesează, ci esteticul; sau, mai bine zis, estetica; ori, încă şi mai precis, arta. Ba chiar Arta. Chestiune pe care o putem bănui încă din titlu şi de care ne asigură o concluzie la care se ajunge de fapt aproape din prima: „Caragiale, cînd se gîndea la artă, se gîndea la frizeri. În bucata Un artist… ne găsim puşi în faţa unui ciudat soi de frumuseţe hilar-grotescă, fabulos-fantastică a kitschului… Marea artă a lui Caragiale este contratimpul artei de mahala. Caragiale chiar reuşeşte să facă o pictură genială din fir de păr de toate nuanţele ţesute între ele. Un fel de Van Gogh sau de Utrillo ţesut din firele de păr ale clienţilor săi de Mare-artist-frizer din mahalaua Ploieştilor” (Caragiale, Gică Petrescu şi frizerii). Aşadar, de o revivificare e vorba. Anume una a kitsch-ului, înţeles nu ca estetizare excesivă, nu ca negation absolue de la merde, după eclatanta definiţie a lui Kundera, ci ca „artă de mahala”, gemelând hilar-grotescul şi fabulos-fantasticul, hibridând în ADN-ul artistului pe frizerul din Ploieşti cu Van Gogh şi Utrillo. Ridicând perifericul şi marginalul la rangul marii arte.

După cum ştim, în Caragiale sau vârsta modernă a literaturii, Alexandru Călinescu îşi sprijinea teza despre Caragiale pe o idee a lui Tomaşevski privind „procesul canonizării genurilor inferioare”, arătând cum prozatorul român, la fel ca Cehov în literatura rusă sau Mark Twain în cea americană, pune decisiv umărul la modernizarea literaturii, ridicând la demnitatea literaturii mari specii marginale, precum schiţa şi snoava, sau forme considerate până atunci non-literare, ca telegrama, procesul verbal, articolul de ziar, scrisoarea anonimă, anecdota, calendarul ş.a.m.d. Observaţia nu are cum să fie altfel decât perfect aplicabilă şi caragialianului de peste un secol – în poezia lui Cristian Popescu proliferează, de asemenea, forme ale literaturii de bas-étage; însă nu pasajele parodiind „literatura minoră, joasă, de subsol” sunt cele mai spectaculoase, ci acelea în care nouăzecistul, ducând parcă programatic până la ultimele consecinţe procedeul iniţiat de predecesorul asumat făţiş, introduce în poezie (sub)specii dintre cele mai modeste ale discursului jurnalistic. Astfel, pentru întâia oară în literatura noastră, rubrica de mică publicitate e scrisă în limba poezească; tot aşa, anunţurile şi reclamele publicitare, dintre care ne mulţumim să cităm una – totuşi, puţin credibilă pentru o reclamă: „SENZAŢIONAL!!! Show unic în Europa!! Teatrul de Comedie (cu sediul în Bucureşti, str. Băncii Naţionale nr. 3, în acelaşi local cu ‚Spitalul de boli renale’ şi vizavi de biserica Sf. Ştefan) anunţă premiera absolută a spectacolului ‚ŞI LA BAL ŞI LA SPITAL’ în orice duminică, la matinal: în tot răstimpul liturghiei, bolnavii de la reanimare rîd în hohote, din paturile lor aliniate în biserică; renumiţii noştri actori gem în saloanele spitalului, suferind pe viu, fără anestezie, cele mai periculoase intervenţii chirurgicale; iar popa, singur, pe celebra scenă a teatrului nostru, sparge – aşchii-aşchii – cu toporul altarul. Intrarea gratuită!!! (Spectatorii sînt rugaţi insistent ca în locul aplauzelor să-şi facă cruci şi să spună mereu, în şoaptă: ‚iartă-ne, Doamne, şi scapă-ne şi din asta!’)”. Cele mai epatante sunt, poate, necroloagele (Necrolog fericit, Necrolog mioritic, Necrolog fără aprobare), iar dintre acestea chiar prea de tot sunt cele… autoadresate: „în iarna lui ’87-’88 m-a bîntuit ‚ideea’ redactării rubricii „Decese” a vreunui cotidian, cu două-trei săptămîni înainte de apariţia respectivei pagini. Mai multe zile m-am jucat cu gîndul că producerea morţii cîtorva prin doar scrierea necroloagelor lor ar însemna idealul de atins al valorii poetice. (Stupid animism etc!) Apoi m-am gîndit că zeci de ani – dacă mi-ar da Dumnezeu atîta viaţă şi dacă aş fi proprietarul unui cotidian – n-aş face altceva decît să-mi scriu şi să-mi public propriile necroloage”. Nu că ar fi mai de trecut cu vederea extrasele din Cartea Recordurilor, din care putem reţine cu folos observaţia că „cea mai rapidă şi mai sintetică crucificare din lume este pîinea prăjită servită cu vin fiert”.

Observat, aşadar, fie şi numai din această perspectivă a ingeniului experimentalist, Cristian Popescu se dovedeşte un excelent poet ludic, profesionist al extinderii domeniului literaturii prin explorarea zonelor ei limitrofe ori, cel mai adesea, de-a dreptul transfrontaliere, în cea mai bună tradiţie caragialiană. Însă o asemenea observaţie, oricât de apreciativă, rămâne totuşi parţială, iar dacă are ambiţii definitorii se situează chiar în fals, întrucât miza poetului nu aceasta e. Ridicând la rangul poeziei subspecii jurnalistice ori obscure forme ale paraliteraturii, Cristian Popescu nu are totuşi nimic în comun cu poeţii pentru care experimentul e scop în sine, nu e un spirit oulipian, să zicem, cum nici Caragiale, de altfel, nu era; or, dacă experimentele junimistului serveau drept mijloc de explorare a unui ethos, cele ale nouăzecistului au, hiperpreţios vorbind, funcţia de a explora un ontos, o existenţă – pe cea proprie, fireşte. Caragialismele lui Cristian Popescu, chiar şi în latura lor pronunţat experimentalistă, au o funcţie ontologică, sunt toate „probleme personale”, după cum poetul însuşi admite: „Aşa cum Ienăchiţă Văcărescu, cînd a scris celebrele versuri: ‚Urmaşilor mei Văcăreşti / Las vouă moştenire / Creşterea limbii româneşti / Şi-a patriei cinstire’, a reuşit (după cum bine ne explică Ion Negoiţescu) ‚să dea unei probleme de familie proporţii naţionale’, tot aşa şi eu, prin fatidica moştenire primită de la strămoşii mei Popeşti, nu pot să fac din Caragiale decît o problemă personală”. După cum, de asemenea, „legătura nemijlocită dintre exemplaritatea tipizată a personajelor caragialiene şi atît de marea răspîndire la români a numelui de Popescu îmi dă posibilitatea de a-l citi pe Caragiale ca pe propriul meu horoscop”.

Astfel încât nu au cum să nu fie inextricabil legate de cea mai personală dintre toate problemele: experimentele ludice au aproape toate ca ancadrament, indiferent de tema lor, supratema Morţii. Ceea ce nu înseamnă că sunt vreo secundă morbide; la Cristian Popescu, tanatofilia e ludică, apocalipsa – duhlie, iar Moartea – bufă. Iată, spre edificare, cum arată crucificarea: „Popeye, luînd o gură de spanac şi ducînd în vîrful degetului, în paşi de dans, crucea pe Golgota, în chiotele de bucurie ale copiilor – Ofelia şi Romeo şi Julieta”. Summum-ul acestui gay morir ar putea fi un zguduitor hibrid între necrolog şi psalm, Marele Necrolog (psalm de-al lui Popescu). Atrase ca pilitura de fier de magnetismul temei, profuziunile de comentarii la pasaje din Rudolf Otto, Evdokimov, Berdiaev, Ioan Scărarul, Antonie cel Mare şi alţi mistici, inserate în corpul poemelor, demonstrează că, pe fond, Cristian Popescu este un scriitor livresc, iar caragialismul lui funebru e cu totul altul decât caragialismul optzeciştilor lunedişti, în speţă decât caragialismul şarmant-miştocăresc al lui Florin Iaru; în esenţă, caragialismul lui e sedus de marile viziuni eminesciene ale extincţiei. E, la urma urmei, un caragialism eminescian – exemplar redat de un cuplet din În Rai (poem dramatic), în care personajele lui nenea Iancu sunt făcute să vorbească pe limba lui Hyperion: Leonida: „Ah, Miţo, raiu-i ca-n Ploieşti!”; Efimiţa: „Mînca-ţi-aş gura, Leonido, mai am d-acu un singur dor. Să nu ai parte tu dă Miţu, dă nu m-oi învăţa să mor”.

O mai borgesiană situaţie nici Borges n-ar fi putut inventa: un personaj descinde din ficţiunile Unuia dintre cei doi Părinţi Fondatori ai unei literaturi tinere şi le rescrie, respectând principiile formale iniţiale, dar contaminându-le decisiv de spiritul Celuilalt. Cristian Popescu este Pierre Menard-ul lui Caragiale. Însă personajul lui Borges, dacă ar fi vrut să fie pe măsura nouăzecistului nostru, ar fi trebuit să imprime noului Cervantes şi spiritul lui San Juan de la Cruz. Pierre Menard este însă doar autorul unui nou Don Quijote (şi, implicit, doar al unui nou Cervantes); pe când Cristian Popescu este autorul unui hibrid între I.L. Caragiale şi Eminescu. Autorul lui Nenea Hyperion, cum ar veni.

Un comentariu

  1. Pingback: Radu Vancu despre prozopoezia lui Cristian Popescu | Mesmeea Cuttita's Blog

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *