Despre poveşti

Basmele populare ca şi literatura cultã pentru copii stau sub semnul unei ciudate omisiuni: timpul. Acţiunea se desfãşoarã în spaţii imaginare, o împãrãţie, un castel, pãdurea, grãdina ispitirii, tãrâmul celãlalt, care poate fi adâncul unei ape sau al unui ţinut din mãruntaile pãmântului, ori înaltul muntelui, al cerului ca locuinţã a nevãzutelor. Nu drumul care leagã un loc de altul pare sã fie esenţial, ci plecarea, ajungerea, întoarcerea, de aceea fiinţa eroului de poveste rãmâne deasupra schimbãrii, într-un etern al aceleiaşi clipe. Trecerea de la o vârstã la alta se face brusc, ca şi cum personajul şi-ar schimba în culise vestimentaţia, înfãţişarea şi rolul, apãrând pe scenã de-a gata transformat.

Sã punã oare basmul clasic în mişcare visul de dãinuire a unei lumi înfricoşate de veştejirea tinereţii, de umbrirea pânã la dispariţie a conturului uman? Fericirea promisã la sfârşitul încercãrilor se leagã în general de trei deziderate: separarea binelui de rãu, prin eliminarea radicalã a vrãşmaşului, triumful împreunãrii asupra singurãtãţii, sãrbãtorit prin nuntã, şi îndestularea comunitãţii la ospãţul veşnic. Încremenim în bunãstarea unui prezent festiv, solar, învingãtor. Dar ce se întâmplã când închidem cartea?

Nimic din ce ne înconjoarã nu vrea sã stea în nemişcare, suntem lucraţi neâncetat pe dinãuntru şi pe dinafarã, şi fiecare zi ne aduce mereu o altã realitate, cãci noi cu tot ce avem în preajmã, în apropiere şi în departe, suntem cãlãuziţi spre devenire. Ceea ce vrem sã ţinem la distanţã e îmbãtrânirea, spaima morţii, de aceea amânãm precum Scheherazada sentinţa nãdãjduind sã ne îmblânzim cãlãul, sã-l ţinem sub vraja unei poveşti ce n-are capãt.

Dacã aş scoate timpul din scrisul meu, el s-ar întoarce în ascuns ca un duşman, iar de aş încerca sã mã prefac cã nu îl simt, ori cã îl pãcãlesc cu amânãri şi rugãminţi, el m-ar întrece-n vicleşug, mi-ar lua pe rând ideile în râs, lãsându-mã la urmã cu faţa la perete, cu mintea-mprãştiatã şi buzele cusute. Aş fi atuncea pedepsitã pentru cã n-am vrut sã ascult poveştile cu care timpul m-ar fi condus spre un liman de tainã. Chiar dacã mi s-ar nãzãri cã pot crea o lume de cuvinte care sã facã ornicul sã se opreascã, în acea clipã inima în piept mi-ar sta deodatã şi mult visata nemurire n-ar fi decât un gol ce m-ar curma.

Cum nu existã raze fãrã umbre, ajungem sã vedem povestea ca pe-o minciunã gogonatã care picteazã numai zâmbet pe obrazul îngândurat al realitãţii. Ce va afla Copilul dintr-o carte care suprimã devenirea? Cã viitorul e o serã unde lumina arde permanent, sau mai curând o salã de festivitãţi în care se acordã premii aceluia care-a ucis balaurul schimbãrii.
Poveştile ar trebui să-i dea Copilului putinţa sã descopere dualitatea propriei lui dorinţe: sã aibã şi sã piardã ce pãstreazã pentru a merge mai departe, fãcându-şi un aliat din timp. Naraţiunea ar trebui să aibă ritmul pendulului, care descrie alternanţa şi uneşte extremele într-o vibraţie oscilantã, de la rãsãrit la asfinţit, de la bucurie la întristare, de la plãcerea punerii lumii în contur la bucuria dezmãrginirii. Pe parcursul acestei mişcãri continue, contrariile s-ar împrieteni, alcãtuind împreunã întregul unui suflet fermecat. Povestitorul cel mai drag Copilului ar fi vântul care preface materia în duh, deşertul – în tãrâm al revelaţiei.

Poveştile nu aparţin cuiva anume. Ele plutesc în aer şi, când dau de fereastra unei minţi deschise, intră înăuntru şi cãlãuzesc mâna care le aşterne pe hârtie.

Un comentariu

  1. Daca privim basmele populare ca pe niste mituri uitate ale inceputurilor noastre, atunci timpul exista doar ca noi nu mai suntem capabili sa-i recunoastem semnele. Cand in basmul „Greuceanu” ni se vorbeste despre disparitia soarelui si lunii ar trebui sa stim cand anume s-a petrecut asa ceva, cand in basmul „Ileana Sanziana” ni se vorbeste despre imparatia care cerea ca imparatii vasali sa-si trimita fii sa slujeasca pe marele Imparat, ar fi trebuit sa stim cand a fost acea imparatie. Dar toate din pacate s-au uitat si miturile fondatoare ale epocii bronzului sau ale perioadei stapanirii persane au ajuns doar simple povesti pentru copiii epocilor mai noi. Daca insa suntem atenti la faptul ca Greuceanu merge cu un car si este ajutat de un faurar iar Zmeii si Zmeoaicele au putere asupra elementelor naturii ca zeitatile neolitice anterioare, atunci stim ca cele mai complicate lucruri se ascund de obicei in cele mai simple manifestari.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *