Administrarea legală a trecutului ca regulă a istoriei contemporane…

Decesul regimurilor autoritare în istoria recentă este cel mai adesea urmat mai degrabă de începutul decât de absența unui proces de administrare legală a trecutului. Aceasta a fost în mod limpede situația de-a lungul ultimei jumătăți de secol în majoritatea țărilor care au avut de-a face cu trecutul după căderea regimurilor autoritare: după înfrângerea nazismului în Germania, fascismului în Italia și Japonia, după răsturnarea dictaturilor din anii ’70, în Grecia, Portugalia și Spania, după sfârșitul dictaturilor militare din anii ’80, în America de Sud (Chile, Argentina, Bolivia, etc.), după colapsul țărilor socialiste din Europa la sfârșitul anilor ’80, după abolirea apartheid-ului în Africa de Sud și după dezintegrarea Iugoslaviei.

În aproximativ 40 de țări, incluzând cele cinci ale fostei Iugoslavii, procesul administrării trecutului este încă în desfășurare. Considerând că o treime din cele aproximativ 190 de țări membre ale Națiunilor Unite pot fi numite state ale domniei legii, fenomenul administrării trecutului pare a avea un viitor cert.
Pentru că pe parcursul regimurilor autoritare se întâmplă ca (de obicei) foarte multe rele să se acumuleze în câmpul legii, administrarea legală apare ca o expresie adecvată a acestei nevoi sociale; astfel, administrarea legală a trecutului a fost deopotrivă regula și o parte integrantă a respectivelor situații. Dar asta se întâmplă extrem de neregulat: potrivit măsurii, scopului și duratei, variază de la țară la țară; de obicei cu mai multă intensitate după căderea vechiului regim, mult mai slab ulterior, cu responsabilitatea legală ca măsură dominantă în perioada care succede schimbarea și alte instrumente care preiau sarcina administrării trecutului mult mai târziu. Astfel, excepția o reprezintă tocmai contrariul – lipsa completă a responsabilității legale față de trecutul autoritar precum în cazul Spaniei, acolo unde dictatura generalilor n-a fost niciodată stăpânită din punct de vedere juridic deși chestiunea trecutului a fost rezolvată, sau precum în Rusia, acolo unde n-a fost niciodată abordată din punct de vedere legal și nici nu se poate spune că trecutul n-a fost rezolvat (sic). Patentul pentru politica iertării și reconcilierii pare să aparțină oamenilor Atenei antice care, potrivit lui Plutarh, au decis ulterior războaielor peloponesiace (403 î.Hr.) să lase trecutul în pace și să se oprească la asta; astfel, victorioasa democrație s-a preocupat de crimele oligarhiei care i-a premers prin folosirea responsabilității legale și penale doar în acele cazuri foarte grave.

Formele pe care le poate îmbrăca responsabilitatea legală sunt variate: responsabilitate penală, responsabilitate disciplinară, răspundere în câmpul muncii și angajării, lustrație, responsabilitate compensatorie, financiară, reducerea sau excluderea de la asigurările sociale (spre exemplu: Actul Reunirii Germaniei, Anexa II, capitolul VIII, domeniul material H, secțiunea II, Nr. 9, litera b, Nr. 2, stipulează astfel de sancțiuni aplicate înalților oficiali ai statului care un încălcat principiile umanității sau ale statului domniei legii) ș.a.m.d. Care dintre aceste măsuri va fi folosită într-un context istoric dat și cât de mult, depinde de o serie de factori: natura trecutului autoritar (o dictatură strictă nu necesită aceleași îndatoriri precum un autoritarism moderat); „bunăstarea” trecutului autoritar și proximitatea acesteia; felul în care s-a prăbușit vechiul regim (pentru stăpânirea trecutului este important dacă schimbarea s-a petrecut pe cale revoluționară, printr-o ștafetă pașnică a puterii, lovitură de stat sau un amestec de elemente, spre exemplu dacă anumite servicii ale vechiului regim au colaborat cu elita puterii succesoare); gradul rupturii survenite în lanțul de continuitate cu vechiul regim, ce și cât de mult din practicile vechiului regim este continuat și ce și cât de mult este de eliminat (spre exemplu, dacă naționalismul rigid va fi complet extirpat); situația curentă în stat și societate, forma și greutatea altor probleme sociale și conflicte curente (catastrofe economice, nivel scăzut de educație, lipsa personalului specializat, probleme de politică externă); credința comună în nevoia de a stăpâni trecutul, existența tradiției, o anume experiență anterioară în administrarea trecutului; influențele mediului înconjurător și acțiunile asociate (presiune din partea altor țări în a stăpâni trecutul).

În orice caz, problema nu poate fi generalizată pe terenul cazuisticii istorice (care este foarte diversă) și nici nu pot fi observate anumite pattern-uri în legătură cu prezența sau absența anumitor forme de luare în stăpânire juridică a trecutului. O asemenea generalizare despre prezența sau absența responsabilității legale după prăbușirea unui regim autoritar este la fel de săracă în conținut pe cât este ea de corectă: când iertarea nu este deloc posibilă, sau este posibilă dar nu este suficientă, pedeapsa devine singura alternativă acceptabilă la răzbunare (Hannah Arendt, Condiția umană, Capitolul despre vita activa – viața activă – și condiția umană). (In)capacitatea de a ierta și când iertarea (nu) este suficientă, sunt elementele-cheie ale formulei care nu pot fi îndeplinite complet de către celelalte formule operative și care rămân permanent variabile în realizare și depind de balanța de putere dintre exponenții diferitelor concepții în situații concrete de administrare a trecutului. Cu toate acestea, cel mai radical proces de administrare legală a trecutului a fost cel care a urmat după reunificarea Germaniei (cel puțin în termenii rigurozității juridice). Comparând urmările penale pentru violările la adresa legii înfăptuite în Germania de Est cu exemple din alte țări, Germania devine caz singular în privința rigorii legaliste. Și asta chiar dacă nu este nici măcar pe aproape în raport cu imperativul moral formulat de Kant: chiar cu o zi înainte de sfârșitul lumii, ultimul care a comis o crimă trebuie tras la răspundere în mod just iar ordinea legală care a fost debalansată prin această violare trebuie restabilită (Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor). Abandonarea prematură a procesului de atragere a responsabilității legale contribuie la repetarea trecutului autoritar. Iertarea prea pripită sprijină de asemenea sistemele prăbușite. Oficialii publici ai oricărui tip de sistem trebuie să învețe că deciziile lor pot fi trase la răspundere. Este o lecție de care nici România actuală nu trebuie să rămână străină…
Abordările juridice și deciziile juridice din cadrul politicii administrării trecutului instituite după prăbușirea regimurilor autoritare nu sunt la fel peste tot, dar consecințele lor legale sunt universale!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *