Atribuim de multe ori regimului comunist o coerenţă (în rău, îndeosebi) în ceea ce priveşte diverse iniţiative şi politici (culturale, să zicem). De fapt, eu nu pun în discuţie caracterul adeseori nociv al unor asemenea acţiuni. Aici vreau să scot în evidenţă că, spre exemplu, istoria înfiinţării Muzeului Naţional de Istorie din Bucureşti este în realitate povestea unor răzgândiri.
Trebuie spus că există îndeosebi în anii 1950 – în ceea ce priveşte înfiinţarea unor muzee – mai multe decizii politice ce nu sunt puse în practică. Spre exemplu, la 25 iunie 1955, printr-o Hotărâre a guvernului comunist (inspirată şi aprobată de instanţele ideologice de supervizare de la Comitetul Central), s-a prevăzut înfiinţarea Muzeului de Istorie Naţională a Republicii Populare Române, ca instituţie cu personalitate juridică, funcţionând sub controlul şi îndrumarea Academiei. Însă motive politice, financiare, logistice şi administrative au blocat întemeierea muzeului. Abia în august 1957 organele de partid dădeau seamă de întârzierea inaugurării Muzeului naţional, invocând: „greutăţi de ordin obiectiv“, între care „lipsa de spaţiu“. În realitate, un anumit regim de priorităţi în ceea ce priveşte instituţiile muzeale a pecetluit soarta Muzeului; noua instituţie a fost socotită de mai mică importanţă în comparaţie cu Muzeul de partid „V.I. Lenin–I.V. Stalin“. Chiar instructorii Comitetului Central admiteau starea de inferioritate. De fapt, întemeierea unui Muzeu naţional de istorie a întârziat aproape 17 ani.
Probabil, N. Ceauşescu ştia de avatarurile din anii 1950–1960 ale Muzeului Naţional. Sigur este că a susţinut încă de la înscăunarea lui ca secretar general al PCR – în 1965 – întemeierea unui astfel de Muzeu. Dar chiar înainte de locul de amplasare sau de varianta arhitectonică a muzeului, însăşi denumirea noii instituţii a cunoscut modificări de la un an la altul. Formule precum muzeu naţional şi istorie naţională au fost puternic conotate politic încă de la finele deceniului şase şi au ajuns să însemne desprinderea de Moscova, de internaţionalismul perioadei 1947-1953. În discursurile oficialilor apare fie formula Muzeul Naţional de Istorie, fie Muzeu al Istoriei Naţionale a României. Prin 1968 părea dincolo de orice dubiu că măcar una dintre cele două sintagme se va regăsi în denumirea oficială a muzeului. De altfel, ele pătrund şi în actele normative speciale premergătoare întemeierii muzeului.
Însă, în martie 1970, titulatura instituţiei se schimbă fiind aparent retrogradată la statutul de muzeu de istorie al RSR. O Notă din 26 ianuarie 1970, semnată de Ilie Rădulescu, şeful Secţiei de Propagandă, ne ajută în tentativa de a desluşi ce s-a întâmplat.
Merită amintit că în ianuarie 1970 factorii de decizie de la nivelul CC – inclusiv Rădulescu – erau convinşi că Ceauşescu agreează denumirea de Muzeu Naţional de Istorie a României, utilizată frecvent în cuprinsul documentului. Însă, în mai puţin de zece zile, secretarul general a modificat chiar şi titulatura viitorului muzeu, ceea ce era echivalent cu a schimba conţinutul unui act normativ. Cineva – probabil chiar Ceauşescu, personal, la 26 ianurie 1970 (data zilei sale de naştere) – a tăiat denumirea legală, impunând o variantă hibridă (Muzeul de Istorie al RSR) – care avea să se regăsească şi peste două luni, când cadrul legislativ a fost modificat.
Renunţarea la sintagma muzeu naţional, într-o epocă altminteri de exacerbare a naţionalismului, inclusiv cu nuanţe antisovietice, nu reprezintă neapărat o dare înapoi, o cedare în faţa unor presiuni interne sau externe. O primă ipoteză ar fi că Ceauşescu a urmărit să restabilească echilibrul între ceea ce se cuvine statului socialist şi ceea ce ar trebui să revină naţiunii; un fel de avertisment că naţionalismul comunist nu este doar o continuare a celui interbelic; studiind discuţiile din jurul inaugurării muzeului s-ar putea conchide că este vorba şi de o delimitare implicită de vechea titulatură, de dinainte de 1947: Muzeul Naţional de Antichităţi. Este posibil ca inclusiv Constantin Daicoviciu să fi avut obiecţii faţă de noua titulatură. Însă, cel mai probabil, Ceauşescu nu a văzut în schimbarea denumirii o retrogradare în ceea ce priveşte statutul muzeului. În fapt noul muzeu era considerat naţional, publicaţia periodică a instituţiei, deşi abia din 1974, avea să poarte chiar titlul de Muzeul Naţional, iar critica de artă în diverse texte chiar folosea sintagma Muzeul naţional de istorie pentru a desemna instituţia inaugurată – în cele din urmă – în mai 1972.
În final, mai trebuie adăugat că Muzeul de Istorie al RSR s-a transformat într-un vehicul al cultului personalităţii lui Ceauşescu, îndeosebi începând din 1978. Nici azi, din câte ştiu, după mai bine de 23 de ani de la căderea comunismului, nu există o secţiune a muzeului care să ilustreze intervalul 1947–1989 (muzeul a găzduit totuşi mai multe expoziţii temporare, ce-i drept, organizate în colaborare cu CNSAS şi alte instituţii). Nu există nici un muzeu al comunismului (sau al dictaturii comuniste) la Bucureşti. Eu nu sunt atât de indignat de recentul vot din parlament (iniţiativa legislativă de înfiinţare era rizibilă), cât sunt mirat de faptul că majoritatea parlamentară şi guvernamentală – care şi-a asumat un astfel de muzeu al comunismului în chiar programul de guvernare – nu vine cu o alternativă, cu o propunere sustenabilă.
