Nu demult apăruse o propunere văzută de unii prin Parlament drept radicală (dar un fel de radical din 0 pentru că era considerată nerealistă) referitoare la finanţarea bisericilor ocolind bugetul de stat şi doar pe baza voinţei fiecăruia de a-şi direcţiona cei doi la sută din impozite către lăcaşele de cult. Am înţeles cu toţii că „lumea nu e pregătită pentru aşa ceva” sau „noi nu suntem germani” şi alte replici aproape devenite lozinci, dar ce mi s-a părut mai relevant a fost modul în care reprezentanţii Bisericii au reacţionat la propunere. Că s-au simţit nedreptăţiţi e una (deşi după cum spunea şi Radu Umbreş, spiritul antreprenorial al prelaţilor i-a dus departe şi încă îi ţine acolo), dar că au găsit ocazia să ceară unele retribuţii cuvenite de demult e alta.
Mai pe şleau, reprezentanţii BOR s-au gândit că dacă tot li se taie finanţarea prin bugetul de stat, ar trebui să li se dea înapoi averile secularizate de Cuza (printre astea intrând acum şi două universităţi, nu mai ştiu ce hotel şi alte nebunii). Vorbind cu un amic mă scufund în dilema pe care o propune el – când avem de-a face cu trecutul, trebuie să decidem ce mai are sens şi ce nu (what is obsolete and what not). Adică, într-o parodie extinsă a reprezentanţilor BOR-ului, am putea spune că Burebista încă ne datorează nişte vii pe care le-a ars (noroc că e mort, că altfel…).
Vorbind serios acum, e interesant de văzut cine/cum se hotărăşte ce mai contează şi ce nu din trecut. Nevoia de retribuţie nu pare să se diminueze în timp, ci doar să aştepte la pândă ocazii să-şi arate colţii, cel puţin în cazul de faţă. Datoria rămâne în catastif, nu se şterge, ci pare să răsară pe primele pagini atunci când e momentul. E interesantă expresia asta „atunci când e momentul” – două adverbe de timp şi un substantiv care-l menţionează „momentul”. Ce trebuie să vedem aici nu e distanţa în zile, luni, ani, secole faţă de prezent a momentului, pentru că asta într-adevăr e ceea ce nu are relevanţă, ci importanţa acordată momentului respectiv în definirea prezentului.
Nu vreau să iau apărarea BOR (dimpotrivă, mi s-a părut la fel de exagerată viziunea lor), însă un exemplu şi mai grăitor este modul în care pentru unii momentul 1989 a venit cu o retribuţie (fie ea şi în forma unei crime televizate a doi dictatori), însă pentru alţii încă rămâne un conflict nerezolvat (dovadă şi supra-saturarea cu studii pe „post-socialism”, „post-comunism” şi altele din acelaşi câmp lexical de post).
Cu alte cuvinte, când ne încurcăm cu trecutul şi încercăm să îl rezolvăm într-un fel sau altul pentru prezent, trebuie să realizăm că relaţia lui cu prezentul nu e liniară, nu se măsoară în câţi ani au trecut de la momentul cheie, ci în impactul (avut, presupus, dorit, imaginat, simţit) al momentului respectiv asupra a ceea ce defineşte realitatea ulterioară. Iar aici se pot spune din nou multe, pentru că, aşa cum am amintit mai sus, nu toţi percep sau simt prezentul la fel şi deci nu vor interioriza nici trecutul în acelaşi registru, deci nu vor avea aceeaşi definiţie despre „what is obsolete and what not”.
Şi acum revin la întrebarea de mai devreme – cine şi cum hotărăşte ce mai contează şi ce nu din trecut? Sau, altfel spus, al cui e trecutul? Problema clară a abordării şi a discursului e că încă ignorăm trecuturile, crezând că sublimându-le o să ne dea un trecut mai mare, mai general (o istorie) care ar fi cam ce trebuie să ştim.
