Librăria nu e un magazin ca oricare altul. Librăria este un loc care-ţi poate schimba viaţa. Unul dintre cei mai mari degustători de carte din lume, Alberto Manguel, a lucrat, în adolescenţă, într-o librărie în care venea, uneori, Borges. Aproape orb fiind, acesta l-a rugat pe Manguel să-i citească. Mai-vârstnicul asculta şi uneori comenta un paragraf sau altul, iar tânărul începea să înţeleagă în alt fel literatura. De atunci, Manguel, „cititorul lui Borges“, în sensul cel mai concret al cuvântului, nu s-a mai dezlipit de cărţi. Pentru el lectura este, pe de o parte, „o conversaţie“ şi, pe de altă parte, „o îndeletnicire confortabilă“, senzuală, leneşă, solitară. Scrisul, care avea şi el însuşiri asemănătoare, îi cere azi oricărui autor să fie „o combinaţie de comis-voiajor şi actor “, pentru că „scriitorii sunt chemaţi să producă spectacole de o seară în locuri îndepărtate, expunând calităţile volumelor proprii în loc de perii pentru toaletă ori serii de enciclopedii“ (Alberto Manguel, Jurnal de lectură, trad. Ioana Ieronim, Baroque Books & Arts, 2012).
Pentru cititor, spune Manguel, fiecare carte este ca universul înainte de a lua fiinţă, pluteşte „într-o ceaţă a posibilului“ până când „mâinile care o deschid şi ochii care o parcurg ajung să trezească la conştienţă cuvintele“. De aceea, cred, am invidiat întotdeauna meseria de librar. Oamenii care o practică asistă zilnic la spectacolul naşterii a zeci de galaxii. Librarii vând lumi posibile. Rândurile de mai jos despre oamenii librăriilor şi nevoia lor de carte sunt rodul îndelungii mele cariere imaginare, niciodată împlinită, de librăreasă.
Vizitatorul ocazional
Are un aer uşor neliniştit, neajutorat, când intră în librărie, ca un boboc de raţă, pe mal, înainte de prima coborâre în apă. Se uită imediat după cineva care să-l ajute. De obicei se îndreaptă spre cassă şi întreabă de un autor, un titlu sau scoate din buzunar o listă. Poate fi în căutarea unei cărţi dintr-o bibliografie obligatorie a lui sau a copiilor lui. Nu-l interesează altceva.
Alte dăţi e un om care a neglijat toată viaţa cărţile şi, dintr-un motiv obscur, acum e pus pe citit, vrea să-şi completeze lacunele. E receptiv şi binevoitor. E ca un bolnav care-şi va cumpăra conştiincios toate medicamentele de pe reţetă, acum, după ce şi-a diagnosticat boala: lipsă de cărţi în organism.
Omul de librărie autentic
Omul de librărie se simte între cărţi ca la un spectacol sau ca-n vacanţă. Nu se plictiseşte niciodată de ele şi are nevoie de prezenţa lor. (Impresia mea e că şi cărţile au nevoie de prezenţa lui). Revine zilnic sau săptămânal, găseşte mereu alte lucruri de citit, de răsfoit, de cumpărat, remarcă dintr-o ochire schimbările. Îmbrăcat în genere modest, uneori de-a dreptul jerpelit sau doar cenuşiu, oarecare, se simte bine între „cărţile lui“. Tăcut ca ele, dar, ca ele, plin de cuvinte pe dinăuntru. Dacă i-ai putea vedea încăperile interioare ai descoperi nenumărate ferestre deschise.
Deşi mare consumator de cărţi, şi el simte mereu o neliniştitoare lipsă de cărţi în organism. Unii înghit multivitamine, el se întremează cu ajutorul cărţilor. Omul de librărie nu are o vârstă anume şi nu are o meserie anume. Aşteaptă uneori ani de zile să se reîntâlnească cu o carte cunoscută cândva şi când o revede are o bucurie reală. Dacă îi place o carte, o va cumpăra de mai multe ori la rând, ca s-o dea cadou prietenilor. E dependent de cărţi. Cumpără adesea titluri pe care le-a citit deja, doar pentru că le iubeşte şi sunt într-o nouă ediţie, cu o nouă copertă, nou traduse sau poate pentru că le-a împrumutat şi nu mai ştie cui. Are autorii lui favoriţi, „VIP-urile“ lui literare, despre care ştie o mulţime de lucruri. Dar e gata de noi descoperiri, ca un explorator împătimit.
Omul de librărie trebuie lăsat în pace: se descurcă singur. Ştie să ia cartea în mână şi s-o răsfoiască, să-i vadă dintr-un foc calităţile şi defectele (ca un bun editor). Gestul mângâietor şi hotărât cu care răsfoieşte o carte este semnul lui distinctiv, şi nu înşală. Are o fină balanţă valorică, nu se lasă păcălit de textele super-superlative de coperta a patra şi nici de promoţiile agresive. Ştie foarte bine ce vrea şi nu are nevoie de îndemnuri prea multe ca să cumpere: o va face imediat ce îşi poate permite s-o facă.
Vizitatorul de vară, turistul român
Vine din străinătate, dornic să-şi procure toate noutăţile ultimului/ultimilor ani. Se recunoaşte după aerul occidental, sportiv-elegant, şi uşorul accent. Îl interesează orice şi se bucură de toate numele cunoscute, ca şi de cele proaspăt apărute. Vrea să fie la curent cu lucrurile bune şi e bucuros să citească româneşte. Nu-i place romgleza, se delectează când aude cuvinte neaoşe, expresii uitate, în care se simte acasă. Îi face plăcere să stai de vorbă cu el. Rareori (deşi nu e imposibil) e cârtitor sau face nazuri la preţ. Nu trebuie să i se ia în nume de rău cârteala, dacă este: are hazul ei.
Dacă aş fi librar
Le-aş zâmbi oamenilor de câte ori ar intra în librărie, ca unor prieteni vechi.
M-aş bucura de fiecare carte din librărie şi de fiecare carte ajunsă sub ochii mei şi în mâna cititorului. Nu mi-aş impune propriile ierarhii (le-aş pomeni doar dacă cineva m-ar întreba despre ele), fiindcă cititorii le au pe ale lor.
Aş dubla munca de rutină (înlocuirea la raft, comenzile, lipitul preţului etc.) cu o muncă plăcută, de creaţie. Aş pune mereu în faţă alte lucruri: noutăţi editoriale, dar şi „vechituri“ întotdeauna de valoare, liste de bestseller-uri, dar şi preferinţe personale („Recomandarea librarului“).
M-aş gândi în fiecare seară, pitagoreic, la ce n-a mers bine peste zi şi aş repara ce e de reparat. Aş căuta mereu noi soluţii: cum să fac o carte sau alta mai vizibilă, cum să-i fac pe oameni să se simtă bine la mine în librărie.
Nu m-aş sfii să ţin o carte în mână şi s-o răsfoiesc „în timpul serviciului“, să aflu primul noutăţile, să ştiu ce e în ele, cine a tradus un nou roman, ce editură a obţinut un autor râvnit etc. Aş fi la curent cu semnalarea premiilor, a cronicilor pozitive, a disputelor. Aş vorbi cât mai des cu colegii mei despre cărţile bune: nimic nu convinge mai mult oamenii decât asemenea discuţii întâmplătoare. Ce mod mai agreabil există ca să fii la curent cu tot ce ai în librărie?
N-aş vorbi niciodată, de faţă cu clienţii, despre preţul alimentelor sau necazurile din transportul în comun. Librăria e o oază, vrei să scapi, în ea, de veşnicele probleme cotidiene.
N-aş judeca oamenii după aparenţă, chiar dacă unii par cu minţile rătăcite sau chiar „boschetari“: e posibil să fie mari cititori. N-aş bârfi niciodată un client: nimic nu e mai jenant, mai trist şi mai urât decât asta.
N-aş strâmba din nas la pretenţiile şi sugestiile oamenilor care intră în librărie, chiar dacă nu au dreptate. Aş căuta să le fac pe plac, atât cât se poate, şi m-aş gândi că poate au avut o zi mai urâtă decât mine.
I-aş întreba pe scriitorii pe care-i cunosc personal despre cărţile lor. N-aş fi prea vorbăreţ, să nu-i deranjez pe cititori, dar nici mut. Aş fi gata să spun o vorbă bună oricui are nevoie de ea.
Aş fi o adevărată gazdă: cu orice ocazie i-aş prezenta pe clienţii fideli colegilor, scriitorilor şi, mai cu seamă, i-aş face să se simtă pe toţi de-ai casei. Aş avea grijă să fie totul curat în librărie, nimic nu-i mai descurajant decât o carte prăfuită sau ascunsă de un geam sau un pervaz prăfuit.
M-aş gândi în fiecare zi ce norocos sunt că vând lumi posibile, că nu vând salam, că nu sunt casier la MegaImage sau la Carrefour, că nu stau în frig şi mizerie, că nu vând bilete RATB într-o gheretă de 1 pe 1, ci stau între cărţi, cei mai plăcuţi colocatari. Şi nu m-aş acri şi nu m-aş sătura niciodată de colocatarii mei. Mi s-ar părea că vin la serviciu ca şi cum aş pleca în vacanţă. Fiindcă sunt destui oameni pe lumea asta care abia aşteaptă vacanţele, marea sau muntele, ca să-şi potolescă, în sfârşit, lipsa de cărţi din organism.
Nu m-aş plictisi niciodată, în librărie.
Dacă aş fi librar aş şti sigur: librăria nu este un magazin ca oricare altul. Librăria este un loc care-ţi poate schimba viaţa.
