Cât de mult vino-ncoa’ mai aveai în cocoa- șa Boeing-ului șapte patru șapte azi-noapte,   cerule, dens în fibre cât negru-n Cuba Libre, și-n proteine, pe foc, mâna lui Vincent van Gogh?

Dacă vezi Timișoara, mă mai poți suna seara — vei afla că-s, de fel, ba- salt pe becuri de Elba.   Vei citi Gheorghe Lazăr, vei fi Fructus pe puzzle și vei ști cât de chill s-a trezit noaptea la ILSA.

Dunărea de-o cotă cu Pheo- nix Dalí și-Éluard, ci niște-nșeliu ar   conține-n cealal- tăieri, când Gala-l așteaptă c-azi-i ash- rammstein în Baziaș.

Paralela treize- șopt ești tu cu gheize- rele înspre cât mai sunt eu de Sud   îndreptate-n saga My Fair Lady Gaga și acum, când ți-e ul- tima Turner Seul?

De ce mi-ai pus în gură, când Nokia era cel mai bun telefon, rochia ta fără spate, genunchi și mâne- ce, din miazănoapte-n soare-apune?   Știi că panglica mașinii Erika mi se întinde până-n America, de parcă o grămadă de nuduri aș spăla, în armată, de fluturi?

Haide pe terasă, vino să-ncerci ploaia verii din paguba-n ciuperci, și cu gustul ei, care va să treacă-n tine, să îmi faci cântecul de leagăn,   șlagărul de nuntă, opusul de cea- laltă zăpadă — în sfârșit, o nea! De crăițe moi și de tarii hribi eu să mă îmbib, […]