Filosof român transbordat de mult cu arme și bagaje la universități americane (asociat și la unele din Europa, Asia și Australia), Costică Brădățan a devenit cunoscut la noi după eseul din 2018: A muri pentru o idee. Despre viața plină de primejdii a filosofilor. Profund original prin abordare (temă de impact, stil accesibil, formulistică spectaculoasă), cartea (tradusă din engleză, limba în care a fost scrisă inițial) reevalua cu mijloace filosofice și narative o idee perenă: pentru cei care știu să vadă, moartea e o valoare modelatoare necesară, deopotrivă ontologică și gnoseologică, de viață și de reflecție. „Viața are nevoie de moarte”, suna unul dintre dezideratele susținute în carte, viața e valorizată abia de conștiința evenimentului ei final.
Elogiu eșecului. Patru pilde de umilitate (Spandugino, București, 2024, trad. de Vlad Russo) dezvoltă în același stil o analitică înrudită cu cea din eseul anterior și din nou oblică: instrumentalizarea pozitivă a „vecinătății cu neantul”. Dacă „suntem aproape nimic” și mai tot ce facem în viață (inclusiv religios și cultural) e să împăcăm convenabil această vecinătate, atunci înfruntarea neantului s-ar numi calea potrivită.Pentru cei nedăruiți cu credința vieții de apoi sau cu încrederea prea mare în progresul tehnologic și biomedical al omenirii, înfruntarea eșecului rămâne singura modalitate de a suporta o viață care, peste toate inevitabilele ei nereușite, nu pare să ducă nicăieri. Prezent în natură și-n cultură, în omenire, în general, și-n interiorul fiecăruia dintre noi, odată recunoscut, eșecul poate fi convertit în puterea de a revaloriza o existență menită din start imperfecțiunilor, accidentelor, alegerilor greșite și morții.
Într-o mișcare de baleiere culturală prin referințe diverse, cu ramificații reflexive și conjecturi dintre cele mai captivante, autorul pornește de la problematici puse de filosofia modernă a ființei (Nietzsche – ce rost are imaginarea unui Supraom?, Heidegger – de ce să existe ceva mai degrabă decât nimic?) și de literatura centrată pe crize (Dostoievski, Tolstoi, Flaubert, Beckett), pentru a-și structura, până la urmă, eseul pe patru povești biografice relevante: Simone Weil (campioana empatiilor feroce, a decreației și a derealizării), Mahatma Gandhi (inconsecventul politic, etic și etnic,, eroul și antieroul Indiei independente), Emil Cioran (rătăcitul din tinerețile „de dreapta”, apologetul ironic al prăbușirilor și al nihilismelor de tot felul) și Yukio Mishima (scriitorul emblematic al națiunii nipone de după război, sinucigașul eșuat și falsul samurai). Desigur, analogiile biografice sunt mult mai multe (Socrate, Seneca, Osamu Dazai, Jean Améry), la fel ca și trimiterile conceptuale (mitologie, gnosticism, politică, ideologie, epistemologie, teologie), totul pentru a concura într-un fel de curățire a privirilor edulcorate, de vindecare eficace a optimismului. Eșecul, al nostru și ala altora, devine o experiență folositoare în dobândirea unei mai bune înțelegeri a existenței și a unei lecturi mai adecvate a ceea ce obișnuim să mascăm în bune și frumoase intenții. „Eșecul este o experiență care ne deschide ochii precum puține alte lucruri o fac. Când apare în lumea fizică, începem să vedem fisurile în alcătuirea existenței și în interiorul nostru. Lucrurile care nu-și îndeplinesc cum trebuie menirea dezvăluie precaritatea fundamentală a lumii din jurul nostru. Dobândim astfel o primă privire fugară asupra abisului. Eșecul dezvăluie apoi faptul că istoria omului e doar o continuă luptă opentru cucerirea, dominarea și anihilarea altora, iar instituțiile noastre politice (chiar și cele mai bune) sunt șubrede și imperfecte. Altă privire fugară. Datorită eșecului, ajungem apoi să vedem cât de nerezonabile pot fi cerințele pe care societatea le adresează membrilor săi, cât de capricioase îi sunt așteptările, cât de superficiale judecățile. Eșecul dezvăluie vanitatea și goliciunea a tot și a toate, dându-ne totodată șansa unei noi priviri fugare în abis. În sfârșit, eșecul ne arată cât de aproape suntem, biologic, de nonexistență și cât de intim legați de moarte devenim pe zi ce trece. Dar aici nu mai avem o privire fugară, ci o adevărată imagine frontală a abisului. Abisul ne privește, la rându-i, și ne fixează în tăcere, cu ochi de toreador”. Această veritabilă terapie a eșecului pe care o propune autorul, la fel ca și cea anterioară a morții, nu face nimic altceva decât să ne reamintească inexorabila fragilitate a opțiunilor și să ne provoace să retrăim, prin exemplul altora, un fel e descărcare, de catharsis. La finalul ei, vom vedea că se produce lecuirea: eșecul nu ne mai sperie într-atât, încât să nu-l putem folosi pozitiv. Viața are nevoie de moarte, da, dar are nevoie mai întâi de eșec. Eroii, ca și sfinții, sunt excepții, cu o bună doză de mitizare, de pură construcție culturală.
Deloc doar pentru uzul filosofilor, eseul lui Costică Brădățan e și un exercițiu de stil. Accesibilitatea, coerența, pertinența, rigoarea și fluența lui sunt specifice unui text care țintește adresabilitatea largă a tuturor umaniștilor cu adevărat interesați de o chestiune aproape tautologică pentru reflecție. Una dintre condițiile înțelegerii lui e pasul în spate, privirea lucidă, asumarea condiției umane, în ce are ea mai evident. E exact ce înțelege autorul prin „umilitate”.
