Am învăţat să scriu, în aceşti ani din urmă, pe măsură ce am îngăduit privirii ce se trezea în mine să se despartă de lumea în care nu mă mai recunoşteam: cuvintele au capătat intensitate de lacrimă, iar literatura s-a arcuit peste noi, spre a deveni cerul ce se uneşte cu marea.
Căci doar în literatura crescând în nopţile de freamăt ale retinei de vis se mai află ceva din acel zăcământ de dor şi de nostalgie fără de care zilele încetează să mai aibă vreun sens: trecerea este viitorul, iar orizontul se hrăneşte din trecutul ce nu încetează să iradieze, asemeni unui murmur de stele.
Iar cei cei merg pe acest drum nu se mai pot întoarce, de vreme ce porţile celor vii şi amnezici le sunt închise, de acum înainte: moartea este limba pe care învăţăm să o cunoaştem, spre a-i putea asculta pe cei care nu mai sunt.
Şi poate că singurul anotimp care ne mai poate adăposti, pe noi, cei care suntem parte din suita de dimineţi solitare, este acest timp de prag şi de interludiu al verii ce se topeşte în toamnă: culorile se sting, treptat, vocile se estompează, tainic, destinele se luminează, ca atinse de duhurile pe care paginile le convoacă.
Un timp ca o fotografie încremenită pe un chip încadrat de diafragma nostalgiei, un timp ca un cer ce se umple de nori, în presimţire de amurg, un timp ca o atingere furată, un timp ca o succesiune de imagini înlănţuite asemeni unui arc voltaic, un timp eliberat de minutar, un timp ca un surâs iscat din materia diafană de lacrimi, un timp ca un preludiu în care se adună toate nuanţele de silabe ale fericirii de demult : iată timpul pe care scrisul şi privirea îl caută şi îl convoacă, în starea de transă a poeziei, mereu şi mereu.
Şi un solipsism al privirii şi al dragostei ne cuprinde în rotirea sa de fraze şi de pauze, în dicţiunea sa de paragrafe ivite în ecranul ce tresaltă, ca o pânză de larg. Întorşi spre sine, cei cei care au iubit nu mai pot uita şi dragostea trăieşte în ei ca o sentiment agonic şi tainic.
Iar privirea se revarsă în textul ce caută el însuşi alergarea de val a nostalgiei marine: la porţile toamnei o vară muribundă bate, ca un fiu rătăcitor ce caută pacea de unde. Un sunet se trezeşte din adâncul memoriei noastre şi clipele ce au fost izbucnesc în dimineţile literaturii, asemeni fluxului şi refluxului inimilor crescând la unison, turnând in trupul de silabe şi pixeli simplitatea stângace a elegiei noastre provinciale.
