“What is past is prologue”
(Shakespeare)
Ceva așa de demult… Ceva la care mă gândesc uneori se repede la mine cu câte o idee ivită din absurditatea spaimelor ascunse, îmi inundă creierul și-mi provoacă starea aia de neliniște din care se ivesc în egală măsură monștri și heruvimi în încleștarea cărora funcționăm totuși (ori poate nu) chiar dacă de cele mai multe ori ieșim șifonați, debusolați, aerieni… Cam așa ca tabloul ăla a lui Gericault cu un Napoleon nu atât eroic cât efigie a forței fără să știu dacă ea aparține calului sau omului.
Eh,… Cred că mi se trage de la ăl bătrân, bunicu, tata și-l amintea (imagina?) întotdeauna călare cu cizme înalte și pantaloni cu lampas și sigur o fotografie l-ar fi ajutat să vadă toată uniforma aia pe care o știa din cărțile de istorie cu poze de prin războaie, cel Mare (primul) dar n-avea… Ori poate chiar de la celălalt bunic, că zicea mama: „aveam cai, herghelie” și o expresie nedefinită, ca o mirare continuă îi lumina privirea și totdeauna mi-am închipuit că trebuie să fi iubit grozav caii ăia pe care eu îi văd încă pașim peste mine și bineînțeles nu-mi amintesc să mă fi lovit vreunul…șase-șapte câți erau..
Omul sfințește locul – zice românul – și cred că este vorba despre acea elusivă conecție pe care o cred posibilă între om și ceea ce îl înconjoară, necesitatea aceea simbiotică din care se ivesc faceri și nefaceri și chiar stagnări – ca să zic așa – înţepeniri ideatice ori virulent reale… tot amalgamul ăsta pe care îl acuzăm a fi viață.
La vârsta pe care o am (niciodată destulă, de altfel) am (uneori!) niște idei care mă fac să-mi suspectez balansul rațional și îmi spun că un pas înainte, doi pași înapoi ar putea fi ajutorul de care am (avem?) nevoie să mențin oarecare normalitate deși cred că e chiar insane să accept dictonul ăsta leninist – despre care nu știu nici până în ziua de azi dacă îi aparține pentru că îmi sună mai degrabă a Thomas Moore, chiar așa cu un volum explicativ (tradus și în românește la vremea aia!).
Dar ce știu eu?!
Aparent ar avea sens totuși, ba chiar îi suntem încă datori rău pentru că viața (istoria ar fi parcă mai exact) așa handicapată cum e nu iartă; raportul posibilități / imposibilități ne-ar permite o detașare logic-analitică despre ce se întâmplă, nu atât cu lumea (ca ansamblu) cât cu noi înșine pentru că vrând-nevrând învățăm că a fi înseamnă, în esență, o privire înainte și două (dacă nu mai multe) înapoi; mâine, ca și azi, de fapt, se supun unui ieri a cărui lungime (durata) ne condiționează ce și cum trăim…
Zice Bardul:“O, call back yesterday, bid time return”și nota nostalgic-profetică mă face să întreb cât de aproape este identificarea (experimental macar!) a unor adevăruri (probabil) imuabile așa încât ce știm a fi fost – bun sau rău, clar ori confuz, permanenet ori perisabil – ar avea farmecul ideatic necesar nu atât înțelegerii cât al acceptării – iar ce se întâmplă astăzi, acum, în vremea asta ciudată, confuză ca o întâmplare intraductibilă în verosimilul ei pare o încercare fără cap și fără coadă, o inutilitate de care ar trebui să ne ferim, nu de alta, dar se adâncește o coborâre din care nu știu cum am putea ieși teferi…
Deschid televizorul și poveștile violenței de fiecare zi apar ca ciupercile lui Vasilică ăla care-și făcuse șopru ciupercărie că-și tăiase ultima oaie așa bătrână cum era că ciobanii de la Rânca nu mai veneau la vale de când cu colectiva – ce zic – violență așa fără sens, un fel de „rebel(-iune) fără cauza” multiplicată la infinit…și nici măcar o făţa simpatică așa a la James Dean căreia i-am putea găsi circumstanțe…
Încerc o detașare (pe căile știute); Intru la Chapters, e drept, cam cu aceeași reținere cu care întru într-un supermarchet, în ultima vreme – băcănia din colț e de vină și sigur librăria aia mică înghesuită de vrafuri de cărți vechi sau noi dar cărți (nu volume!) chiar așa neaspectoase, prăfuite și cu pagini îngălbenit-șifonate de prea multă folosință și pe care n-o mai întâlnești decât undeva într-un orășel cu aer „antic” numai pentru că a traversat o sută-două de ani canadieni și poate găsesc o cărticică uitată de dumnezeu cu fabulele lui Aesop, vreuna din cărțile lui Paul Valery a cărui gândire mi-a rămas în suspensia întrebărilor fără sfârșit, poate un Chandler cu textele alea scurte dar senzațional de misterioase ori poate chiar un Machiavelli în românește pentru ca l-am simțit mult mai apropiat decât în engleză și al cărui Principe(le) cred că mi-ar fi absolut necesar acum ca să încerc o reașezare valorică a raportului ăsta lunecos, fluid chiar politică / istorie!
Personal și degeaba, evident!
Traversez Wyoming și cum e normal îmi închipui că am să întâlnesc cowboys… Ha! cel puțin să-i văd undeva în toată deschiderea aia fără limită în care presupui măcar că există… știi cum e, trebuie… Altfel cum să înțeleg America? Craig Johnson o sugerează în toate cărțile alea ale lui cu Longmire sheriff în Absaroka County… Nimeni nu știe cine-i Craig Johnson? Ce dacă, știu eu, dar degeaba… Nici urmă de cowboys… Poate doar dacă accept că silueta aia cu stetson, rifle și lasso și mai ales călărind un palomino de o frumusețe ireală sună bine, pictural chiar pe care am zărit-o în Yellowstone supraveghind mișcările sinuoase ale ierbii și umbra unei arătări – animal, lup ori câine – că iarba era înaltă – și la vreo milă distanță – greu de precizat…
Dar vorba lui Samuel Beckett: “You’re on earth. There’s no cure for that.”
Si românește aș zice că „ochiade” aruncate ici – colo, cu sau fără discreție, sunt inutile; povestea aia cu pașii înainte sau înapoi distribuie valori absurde, ireale chiar – zic eu – iar așa ca să fie pe înțelesul tutror : “None of us can help the things life has done to us. They’re done before you realize it, and once they’re done they make you do other things until at last everything comes between you and what you’d like to be, and you’ve lost your true self forever. » zice Eugen O’Neill –
MCN/aug./2024 la Itaca
