Scriu despre Moș Crăciun chiar astăzi de Moș Niculae – despre care acum câteva minute am citit la Deutsche Welle (varianta engleză on line) sub o imagine demonstrativă că St. Nick nu trebuie confundat cu Santa Claus. El este un episcop cu barba alba, mitră episcopală și crossier (bastonul acela încârligat) și umblă într-o sanie trasă de un mânz alb în loc de cerb (« A Bishop’s mitre and crosier, a pony instead of reindeer: This is definitely Saint Nicholas «) – dar indiferent de disputele dogmatice Moș Niculae și Moș Crăciun definesc acum la sfârșit de an «the best time of the year » (cum zice engleză) când confruntăm regretele trecerii cu bucuria timpului câștigat… și nu are nicio importanţă dacă suntem tineri ori bătrâni.
Normal!
Suntem în decembrie, e iarnă şi cum aici Santa Claus a şi venit, bineînţeles cu fastul cuvenit în parăzile sărbătoreşti, luminile oraşului se amplifică într-o beţie cromatică în care ne răsfăţăm chiar a crede că uneori (rareori !) n-am uitat să fim oameni!
Ba mai și ninge, eh, nu chiar în ograda proprie, dar pe-aproape, o aruncătură de băţ până intrăm în snow-belt-ul specific nord-american și unde zăpezile se instalează ca la ele acasă relaxând culorile în alb, albul acela spectaculos lenevit sub soarele care îşi aruncă din când în când privirea, doar aşa ca o glumă a sezonului… Și e frig !
Canadieni fiind – de câtva timp, chiar semnificativ timp – intrăm în sezon dornici de a scurta plictisul năvălirilor astea nomade, rătăcite de prin coclaurile lumii şi decise să-şi descarce furiile pe unde apucă; zăpezile astea nostalgic chemate: « A-nceput de ieri să cadă / Câte-un fulg, acum a stst, / Norii s-au mai răzbunat / Spre apus, dar stau grămadă / Peste sat» – cum zice Coșbuc – insistente, alarmante au totuși momentul lor de glorie când vine Moș Crăciun și, ce e drept, readuc amintirile «du temps jadis», vorba lui Villon.
Şi-alunecăm!
Ştii cum e, când gândurile se retrag, nu cred că e corect spus, se repliază, parcă ar fi mai aproape de ceea ce vreau să spun, tentaţia răscolirii, cotrobăirii în zonele ascunse ale chemărilor de demult înlătură realul imediat şi ne « flutură batista» nostalgiilor din care ne-am născut.
Ninge!
Totdeauna ningea în decembrie, uneori cu fulgi mari ireali, alteori repezit, cu furia viscolelor, uliţele (doar aşa de dragul lirismului coşbucian !) se troieneau, sania cobora din pod, bocancii şi mănuşile stăteau mai mereu la gura sobei, scatoalcele indisciplinei se-ndeseau şi penitenţa greşelilor era lopata de zăpadă… și… eh… detalii ale unor imagini de mult apuse, dar cuibărite undeva într-un colţ de speranţă absurdă: s-ar mai putea?
Santa Claus e jovial, plin de nurii bătrâneţii calme, fără griji, bucolic întruchipare a unor fantezice dorinţe filtrate evident prin candoarea copilăriei și multiplicate în raport cu numărul de mall-uri existente în jur, pozând cu acel zâmbet inegalabil adresat naivităţii, «aduce» pomii de Christmas, podoabe şi cadouri, întră pe uşa fiecăruia şi făgăduieşte armonia înţelegerii fără condiţii.
Da! Dar Moş Crăciun e cu totul altceva!
El este acel ceva către care ni se furişează gândul, acea apariţie intangibilă, acea creaţie imaginativă, acea impalpabilă atingere de care ne-am sprijinit credințe şi speranţe, acea disponibilă şansă de a ne recupera prin ochiul larg deschis a posibilului… Copilăria… Fără paradă, fără alai, se apropie de noi în noaptea de Crăciun, ne luminează bradul, descarcă sacul, ne umple sufletele de bucuria unică a misterului pe care-l iubim… Si pleacă!
Trebuie să fi fost un aranjament în care tată, mama jucau, precis, un rol decisiv, altfel întreaga procesiune concepută şi evident orchestrată de ei cădea baltă, nu?
Tată, poate mama, cine ştie, pregătea ritualul cu deosebită grijă, secretul era păstrat cu sfinţenie, pomul de Crăciun nu există în preajma noastră şi, sigur, căutam peste tot să-l descoperim, eventual, bănuiesc că-l cumpărau chiar în ajun, altfel nu văd cum îl puteau ascunde de noi, de mine, de ține, de copii.
În seară de ajun; lumini stinse, linişte, ninsoare – cu intenţie presupun – un ansamblu de intenţii, de fapt, orchestrate dibaci; curte acoperită de albul imaculat, lume dispărută sub gestul magic al aşteptării, acel subtil parfum al fanteziei ţinute în frâu doar de teamă de a nu-l alungă pe Moş Crăciun şi bineînţeles, somnul dirijat să-i ascundă sosirea.
Pe urmă, pierderea «momentului» e pasageră, bradul tronează în mijlocul camerei – mică sau mare, scundă sau înaltă – lumânările aprinse fascinează, pachetele se desfac febril; câteva nuci, câteva mere, bomboane chiar, o păpuşică, dac-aveam noroc, un soldăţel, o sabie, o praştie… nimicuri care – curios azi –copleşeau.
Câțiva fulgi anemic deteriorează cumva idilismul memoric și-mi readuce imaginea lui Santa Claus pe care l-am admirat la parada din noiembrie, o să-l văd desigur la mall-ul de lângă noi și o să-mi placă, cu siguranță, să văd puștanii care i se adresează cu ochii larg deschiși de curiozitate, dar mai ales, de așteptare.
Pe urmă am să-l aștept pe Moș Crăciun în Noaptea de Ajun a nașterii lui Iissus și am să-mi imaginez scenă aceea inimitabilă a ieslei în care se aprind luminile adorate de creștini.
Santa Claus? Moş Crăciun?
S-ar putea să cred că nu există o mai fertilă și convingătoare dorința de a ne redirecționa după clatinările inerente… Că, de, suntem oameni și încercăm (mereu !) să ne reconectam ideatic măcar în al 12-le ceas.
