Alina Gherasim / 2023
Rămase întrebându-se
Să nu te îndrăgostești e groaznic.
Să nu te îndrăgostești! E groaznic.
Frunzele căzuseră și parcul arăta ca un bătrân pregătit de marea aventură. În liniștea nopții era plăcut ca într-o copaie din care tocmai ieșise aluatul de cozonac lăsând în urmă parfumul și umezeala lipicioasă. Așternutul din damasc era boțit. Dantela croșetată avea cadența vorbelor bunicii. Eu mă vindecasem de iluzii. Ceea ce crezusem că era dragoste romantică fusese de fapt un cui în talpă, unul ruginit. O anemonă strivită sub papuc pe care un pictor o ridică și o pictează închipuindu-și că e Luchian. Nu oricine pictează anemone e Luchian.
Lumina îmi intrase direct în ochi, prima rază a dimineții mă gâdilase pe nas și mă făcuse să strănut. Noptiera încă mai găzduia cele câteva obiecte lăsate de el. Venise vremea să mă gândesc mai bine ce voiam să fac cu ele. Lucrurile mele deja le năpădiseră, ochelarii, o tabacheră veche din argint și un vas din metal plin cu inele. Lucrurile lui erau mai degrabă de formă pătrățoasă, ale mele mai toate, rotunjoare. Se completaseră o vreme. Și poate că o se mai întâlnească.
Mă întreba de fiecare dată când ne întâlneam. În fiecare zi câte o frântură. Se crease un dialog neîntrerupt. Bunăvoință, curiozitate, plictis, melancolie (rar) răbdare, atenție, curaj (limitat), ironie, tăcere, retragere, furie, umor. În câteva silabe repetate la nesfârșit. Urmate de fiecare dată de semnul întrebării. Clivaje. Rămăsesem așteptând de fiecare dată. Iar el întrebând fără un rost aparent. Litere frumos alăturate, euritmii, respirații scurte sau profunde. El, un scriitor al frazelor extrem de lungi, demodat de lungi, îmi trimitea texte în care frângea, fracționa, diviza mesajul. Scriitor celebru al zilelor trecute, al generației de aur, compunea o iubire din întrebări și niciodată din răspunsuri sau certitudini. Îmbătrânise. Cineva să-l vadă, cineva să-l bage în seamă, cineva să-l valideze ca pe un bilet de tren, cineva să-l iubescă. Păstram în minte o imagine care mă bântuia. Camera în penumbră, muzică de jazz, el scriind și respirând sonor.
Întrebările nu primeau răspunsuri. Doar ezitări, fandări dichisite, niciodată sinceritate. Marile iubiri sunt neîmplinite, credea el. Restul sunt șovăieli. Intimitatea e o chestiune fină, delicată, nu e pentru oricine. Erau discuțiile între doi oameni care se admirau dar care treceau mereu podul pe malul celălalt atunci când, accidental, se întâlneau. Ocaziile autentice erau rare și suprimau surpriza de fiecare dată lăsând în locul ei un gol și o întrebare.
Îmi citea uneori din jurnalul lui, era bucuros că o să i-l publice o editură din Franța. Acolo, în patria amorului. Ridicam din umeri, mă enervau clișeele astea, e plină lumea de ele. Avea nevoie de un public cuminte, elevat, care să-l aprobe. În ochii lui se întindeau săli pline de oameni care aplaudau, înconjurați de spații întunecoase care-i separau de lumea de afară. Între întrebarea lui și răspunsul meu se întindea o prăpastie.
credit foto: RĂZVAN LAZĂR
Jurnalul era scris cu creionul, cu litere mărunte și ordonate. Din loc în loc, punctând textul cu pix de culoare roșie, scria: Să nu te îndrăgostești e groaznic. Să nu te îndrăgostești! E groaznic. Își fabricase un laborator de golemi literari unde care făcea teste și verifica replici. Din observarea a 1001 de femei fictive, cifră complet neîntâmplătoare, se va ivi în mintea sa personajul feminin perfect. Acela nu-l va trăda niciodată pe autor. Muncește ca un rob, citește ca un extraterestru în cea mai mare bibliotecă de pe planeta Marte. Cercetătorii britanici preconizează apariția pe planeta roșie a unei mari colonii de oameni foarte instruiți. Nu va trece mult timp și el o să aibă onoarea să își expună teza la care scrie în fața unui public fabulos.
În jurnal menționează câteva idei din teză: „O întrebare e o sumă de tăceri. Uneori, rareori, este expresia unui abis, a distanței, a nepăsării chiar. Un pat cu așternuturi albe și scrobite sau tranșee cu noroi și urlete de groază. Întrebarea, e clar, te ține la o distanță convenabilă, salvatoare, poate chiar mântuitoare.”
În nopțile senine de vară priveam împreună stelele căzătoare și îl întrebam cum simte el dragostea. Devenea agitat parcă îl secătuiam de puteri ca Dalila pe Samson tăindu-i părul.
În jurnal alternau constatarea și avertismentul.
Să nu te îndrăgostești e groaznic.
Să nu te îndrăgostești! E groaznic.
Le scria mereu împreună de teamă să nu se molipsească de la vreunul. Pentru un cercetător de golemi sau xantipe așa ceva era inadmisibil. Obiectivitatea reprezenta seva științei. Fusese o muncă dificilă să adune cele 1001 de personaje feminine din întreaga literatură. Majoritatea plăsmuiri ale scriitorilor bărbați. Cumva, îmi explica el, ei se iubeau pe ei, într-o formă abisală de narcisism, una care a născut cele mai splendide pagini de literatură. Ridicam din umeri, ce mă interesa pe mine? De ce să mă cerceteze pentru ca mai apoi să mă redea tot mie, întreagă sau reîntregită. Știuse cum să-mi taie cheful, despicând firul în paișpe. Rămânea doar legătura fără scenariul din cuvinte siropoase. Despre Romantism nu discutam niciodată, detesta curentul acesta artistic.
Într-o dimineață îi rupsesem două pagini din jurnal. Simțeam că așa contribuiam și eu la lucrare scăzând din simbolurile feminine pe care le studia. O să fie acum 999 de exemple. Cifra întoarsă pe dos nu ar arăta tocmai bine. Mi-am adus aminte de teorii vechi care ziceau că femeia nu are suflet. Dar 999 de femei?
I-am zis într-o dimineață la cafea ca să-l necăjesc, îmi făcea mare plăcere, că jurnal țin cei care se tem că nu o să rămână nimic după ei. Citeam împreună din psalmi, era ceva care ne apropia. „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori. / Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său.” (Psalmul 102, 15,16). A ridicat din umeri nedumerit, unde vreau să bat? La ușă, cum unde? A râs. Nu realizase că îi rupsesem paginile, nu încă.
Devenea pe zi ce trece golemul meu. Era și dorința feministelor, eșalonul mililant. Un bărbat fabricat în întregime de mâna femeii. Omul-nou. Fantezia regimurilor totalitare. Bărbatul-nou?
- Scrie-l, mi-a zis el amuzat sorbind din cafeaua dimineților noastre. E rândul femeilor acum să scrie personajele masculine, așa cum le vor ele, cum le simt. Nu, nu e un concurs. E doar o ocazie neașteptată, nu-i așa?
Apăruse o scânteie în ochii golemului meu. Prin aburii cafelei l-am privit cu alți ochi, era un bărbat frumos. Răsfoi jurnalul și ajunse la paginile rupte, nu mai erau numerotate cum trebuie, își duse mâna la piept, inima bătea tare, în colțul gurii răsări un zâmbet. Și rămase întrebându-se.
