„Redactor șef al URSS”

-câteva impresii de lectură – 

Am fost foarte curioasă să citesc cartea asta. M-am temut, judecând după titlu, și după unele accente din prezentarea ei, că pentru a-și face loc în bibliografia temei, va dori să fie diferită de altele. Și cum poate fi diferită de altele o carte despre una dintre figurile întunecate ale istoriei, decât punând pe ea un pic de lumină? Și ce lumină mai bună poți pune pe un chip, decât chiar lumina cărții? Așadar, Stalin cititor asiduu, Stalin cărturar. Este pe de altă parte frecvent, ca la intervale mari, perspectiva asupra unei teme să se schimbe până la a bascula în contrariul ei. Rusia azi trăiește din plin un asemenea moment. Dar restul lumii cam tremură.

M-am liniștit oarecum. Cartea lui Geoffrey Roberts (n.1952), istoric britanic, specializat în diplomația sovietică și în istoria militară a URSS, este pur și simplu o cercetare a unui aspect al vieții lui Stalin și implicit a istoriei imperiului pe care l-a avut în stăpânire absolută, încă inedit.
Stalin a avut o bibliotecă de câteva zeci de mii de volume, iar din adnotările, însemnările, sublinierile, pe paginile unora dintre ele, ca și din memoriile unora dintre interlocutorii săi, rezultă un adaos la chipul și biografia sa, poate surprinzător, poate nu, acela că era un cititor asiduu. Și cu toate că cele 300 de pagini pe zi de care vorbesc unii memorialiști reprezintă o performanță greu de atins chiar și pentru un om mai puțin ocupat cu alte treburi, surpriza nu ar trebui să fie prea mare. S-a spus: comunismul s-a născut din idei, este o ideocrație, comuniștii au vrut să realizeze pe pământ ceva ce exista doar în mintea unora, mulți, puțini nu contează. Părinții comunismului sunt utopiștii, vechi de două mii de ani. Înfăptuitorii lui sunt cititori asidui. Toți erau, chiar și echipa lui Stalin: Molotov avea și el o mare bibliotecă, la fel Troțki, care avea chiar mai multe idei, nu mai vorbim de Lenin, Engels, Marx etc. Aceia însă nu erau atât de ocupați. Nu aveau de controlat și înfăptuit Marea Teroare, Marele Război pentru Apărarea Patriei, de primit diplomați străini, de urmărit adversari, de prezidat întruniri consacrate tuturor domeniilor vieții sociale și politice, de la lingvistică la pomicultură.
Cărțile lui Stalin, catalogate după reguli de biblioteconomie, de către specialiști ( bibliotecara lui Lenin a devenit bibliotecara lui) cuprindeau în principal lucrările clasicilor marxismului, apoi lucrările lui Kautki, Plehanov, Lenin, propriile sale opere complete, câțiva dintre clasicii ruși și ai literaturii europene, cum ar fi Shakespeare, Balzac, Maupassant, scriitori ruși contemporani, cărți ale foștilor colaboratori și mai apoi adversari ai săi politici, cei mai mulți înlăturați și executați, ca Buharin, Kamenev, Zinoviev și, desigur, Troțki, multe cărți de istorie militară și de istorie a Rusiei, cu personalitățile admirate, Petru cel Mare, Ecaterina și, foarte semnificativ, Ivan cel Groaznic. Ca fost elev la seminar, fie el și cu studiile neîncheiate Stalin intra în viața politică cu un bagaj rezonabil de cultură generală clasică. Nici mai vastă, nici mai restrânsă decât cea normală. Apoi, din frecventarea literaturii contemporane a putut culege indirect idei utile scopurilor sale, despre gândirea și creația unor mari autori, Tolstoi, Dostoievski, în care nu avea încredere, cum n-avea nici în Gogol, preferându-i-l, oarecum surprinzător, pe Cehov. Contextul vieții politice interne și internaționale pe care se desfășoară această activitate intens intelectuală, autorul insistă repetat asupra calității de „intelectual bolșevic” a lui Stalin, este atent reconstituit șila nevoie amendat, din multele biografii studiate. Cu o excepție, notabilă, prima biografie substanțială, cea scrisă în 1935, de Boris Souvarine (1895-1984), evreu ucrainean, devenit francez o dată cu părinții, când avea abia doi ani, socialist, apropiat de Lenin și Troțki, încă dinainte de revoluție. Avem două explicații pentru această absență: 1.foarte solida documentare a activității de terorism revoluționar a lui Stalin și a relațiilor cu colaboratorii și femeile, din prima tinerețe, 2. Omiterea deliberată a biografiilor scrise fără acces la arhive sovietice. Poate, nespecificată, dar ușor de dedus, adversitatea de o viață a lui Souvarine, față de personajul său, ca o consecință a repulsiei sale de o viață față de orice violență.
Mărturisesc că aprehensiunea de a descoperi o tentativă de luminare a întunecimii lui Stalin, pornind de la revelația că „tiranul mustăcios de la Kremlin”, cum spune Mandelstam în poezia care l-a costat viața, citea mult, s-a dovedit nu chiar cu totul nejustificată. În mai multe rânduri, Raportul lui Hrusciov din februarie 1956 care dezvăluie crimele stalinismului este prezentat aici ca o „încercare de defăimare”; întârzierea ripostei la invazia neprevăzută (de el!), a lui Hitler beneficiază de circumstanțe atenuante și de îndoiala autorului că relatările contemporanilor ar fi veridice; votului covârșitor al rușilor care l-au desemnat în 2018, cel mai mare conducător al lor din toate timpurile, nu i se rezervă niciun rând de analiză, ci e adus în discuție doar ca să sprijine schimbarea de opinie pe care un Roy Medvedev a trăit-o, cu anii. Venerația lui Stalin și loialitatea lui pentru Lenin, așa lipsită de reciprocitate cum a fost, apare de asemenea într-o lumină mai degrabă pozitivă. Venerația pentru Ivan cel Groaznic, „creatorul cel mai puternic stat rus”, prin mijloacele terorii și faimoasei cruzimi, sau raptul asupra unor bucăți din teritoriile vecine, sub pretextul protejării granițelor; trecerea în revistă a câtorva opinii foarte favorabile lui Stalin, din partea unor nume cu greutate, din politică și diplomație, chiar îndulcesc imaginea lui Stalin, mai mult decât cititul de cărți.
În special mărturia mai multor diplomați străini, care l-au întâlnit, și au fost impresionați pe termen lung de el. Mi-a fost foarte greu să înțeleg în ce-ar consta „măreția”, „grandoarea” lui Stalin, nu sunt sigură că înțeleg nici după multă reflecție. Mă întreb doar dacă acești termeni nu traduc sentimentul de inavuabilă admirație pentru capacitatea cuiva de a induce frica, teroarea. Care poartă numele de tiranofilie. Numai umorul unor autori ca Mandelstam, sau Bulgakov este de natură să ne lumineze. Leșinul la auzul vocii, ca al lui Moise în fața rugului aprins, ne traduce în termeni umani, acest sentiment de „grandoare”. Cât despre faptul că cruzimea lui n-ar fi fost „patologică, ci politică” ( este reprodusă confesiunea lui Stalin care spune, nici mai mult nici mai puțin că „să ucizi nu e o treabă plăcută”, dar e necesară), ea este contrazisă de dezvăluirile de arhivă despre anchetele adversarilor, mărturiile despre paralizia în care au trăit Bulgakov, Platonov, Șostakovici. Autorul însuși admite la un moment dat, că elogiul public la adresa lui Troțki, la o lună după ce fusese asasinat la comanda sa, „ sună macabru”.
Și totuși, citită cu atenție, investigația lui Geoffrey Roberts nu este o „recuperare” a figurii întunecate a lui Stalin. Capitolul pentru mine definitoriu în acest sens este cel intitulat „Redactor-șef al URSS” .
Extraordinar titlu, demn de toată admirația. În el mi se pare că autorul își trage concluzia așteptată, la o întrebare care ne frământă pe toți: De ce citea Stalin? Fiindcă altceva citea nu citea el, din tot ce se scria în lume, dar în URSS, trebuia, implorat chiar de către autorii îngroziți de consecințele propriilor „greșeli”, să citească tot, să modifice titluri, să scoată paragrafe, să introducă, să certe părintește. Și o făcea cu pasiune și uitare de sine. Cum citim noi, oamenii de rând, romane.
Cititul, corectatul manuscriselor tuturor lucrurilor care se scriau în URSS, platitudinea observațiilor sale, eficiența lor, capacitatea de a simplifica lucrurile făcându-le accesibile, toate astea ne spun că Stalin citea din aceeași nevoie din care rezulta toată activitatea lui politică, diplomatică, represivă, criminală: nevoia de a controla tot ce mișcă. Ceva uman se afla și în spatele măreției Vojdului: teama de a nu pierde acest control….
Și cumva, concluzia pe care autorul însuși simte că trebuie să o pună peste investigația sa: „(…) în primul rând dictatorul era un bolșevic, și în plan secund un intelectul. Dacă ar fi fost mai intelectual și mai putin bolșevic ar fi putut să-și tempereze acțiunile și să obțină mai mult cu costuri mai mici pentru umanitate.”
Dacă….