(fragment dintr-un roman în lucru)
Femeia deconstruită. Feminista care face de toate. Maria e barista, face cafea. Maria nu vrea copii. Ar fi doar un exemplu. Mintea și inima sunt părți ale unor corpuri fărâmate. Bizareriile sunt la mare preț tocmai pentru că simulează un elan creator. Nu mai există artă în stradă. E simulacrul în stradă. Violent, lipsit de substanță, de educație, de sens. Singura lui calitatea e violența. Sparge, pătrunde, omoară.
Să nu ucizi!
Revin la Decalog. Veronica îmi citea din Biblie când eram copil. Îmi plăceau poveștile. Cred că și-ar fi dorit să ajung mai bine în viață decât o simplă barista. Ambițiile sunt transmise prin intermediul unei gândiri pline de clișee. E tare Decalogul. Să nu, să nu, să nu. Bunica îmi spunea că nu sunt interdicții. Dar ce sunt Maia? Sunt avertismente. Ca să observi consecințele. Ca la școală. „Dacă iei nota patru, o să ajungi gunoier”. Mulți părinți din vremurile noastre „prezic” un asemenea viitor copiilor. Da, gunoier ar fi bine, că mi-aș aduna propriile mizerii.
În gară, aștept un tren. Maia nu s-a simțit bine și am venit la Suceava cât am putut de repede. Am crezut că într-o clipă o să pierd totul. Bunătatea, blândețea, îngăduința și că în locul lor vor veni răutatea și indiferența. Mă caut prin buzunare și scot o hârtie de o sută de lei. Bogăția estului. Sau fosta bogăție. Zâmbesc. Mi-e dor de cafelele mele și de mângâiat o pisică. Sunt Maria de la Hammerstein și sunt mândră de mine și de cafelele preparate de mâna mea. Oamenii zâmbesc, un zâmbet de-o secundă e mai bun decât niciunul. Chiar dacă e doar legat de context. De cafea, de politețe, de singurătate. Cumpără cu un zâmbet un alt zâmbet! Poate fi o definiție a politeții. Pisicii de la cafenea oricum nu-i pasă. Îi este deja bine.
O zi în care am urlat cu tot interiorul meu: Să scap! Să scap! În afară nu se auzea nici măcar un scâncet. Iar eu ardeam de nerăbdare. Maia a intuit ceva. Veronica e cu ale ei. Vălul e pus la păstare într-un sertar care miroase a lemn de nuc și pudră veche. Pudra care a înfrumușețat cândva chipul unei alte femei. Eu strig și nimeni nu aude. Făptura mea, cu mădulare de femeie, strigă în cele mai nepotrivite momente. Revelația Veronicăi nu funcționează și pentru mine. Ea a voit să mi-o îndese pe gât ca pe o pastilă. Ironia e amară. Eforturile sunt ale familiei, iar eu, sunt nerecunoscătoarea, neiubitoarea.
Într-o zi de vară (apropo, vara e pentru fericire) am plecat de acasă cu puțini bani în buzunar. Când e cald afară am alt chef, respir bine, cheltuiesc mai puțin, parcurg distanțe mai lungi. Ochii, bile arse de soare, aromă de cafea, limba aspră, dinții cam strâmbi, zâmbetul larg, inima neștiutoare. O să învăț limba germană folosindu-mă de cuvinte italienești: cappuccino, espresso, latte. Barista care știe exact gustul de care ai nevoie. Nu o să ne atingem. Bună seara, domnule Konrad. La revedere, domnule Konrad. Nu cereți nimic, nu vă ofer nimic. Nu mai așteptați. Aveți grijă să nu vă frigeți limba, domnule Konrad.
Asta e vara. Un ghem de sfoară destrămat. Sunt o Ariadnă care a sedus Minotaurul și nu mai vrea să iasă din labirint. O să mă pierd pe toate culoarele, plictisindu-mă amarnic, dorind să revin în brațele lui. L-am sedus cu armele mele subțiri din argint răsucit, cu ochii verzi și saliva sărată. Când ies din marea Libiei, sânii mă strâng de la sare. Sunt femeie și e sfâșietor. Miros a sare. Vara. Doar vara.
Să nu mai ceri nimic! O să trec la nr. 11 în decalogul meu. Vara. Ziua.
Noaptea e altfel. Luceferi, tenebre și un tsunami de întuneric. O lume cu susul în jos. O convenție, așa cum e și cafeaua. Până la urmă sunt doar niște boabe, niște chestii mici și tari din natură. Povestea o spunem noi, oamenii.
O sun pe Ana aproape în fiecare seară. Așa a sugerat Mizuki în romanul ei. Ea nu spune niciodată lucrurilor pe nume, e vulgar. Preferă variante ocolitoare. Să avem grijă una de alta. Cum? Nu a precizat decât locul de întâlnire: o fântână. Ne-a mai zis că avem puteri ascunse. Când ne simțim mai rău, atunci ne simțim bine cu adevărat. Doar că nu pricepem mersul ăsta invers al lucrurilor. Noi vrem să se întâmple totul așa cum e scenariul din cap. Succes, bani, iubiri perfecte. Realitatea e alta. E ca un pește uscat, Mizuki știe bine asta. Dacă te uiți cu atenție, pe burta lui scrie ceva. Peștii au fost pe post de cărți poștale în vechime. Peștii sunt tăcuți, cei uscați sunt morți deja. Nu se mai zbat. Transmit în liniște mesajul. Totul e bine, nu vă mai agitați degeaba. Pe el scrie într-o limbă veche: Femeile au fost tratate prost. Timpul vostru e acum.
Bun, acum eu prepar cafea. Mă trezesc nu foarte devreme, mă uit în oglindă să văd femeia din mine. Dacă m-aș fi născut cu 200 de ani în urmă, într-o familie burgheză din Anglia, cu ceva cheag, aș fi avut o existență predestinată. Deci predestinare sau anticipare? Soțul, dacă aș fi avut unul, ar fi fost stăpânul zilelor mele. Iar eu i-aș fi dat totul ca arvună. Corpul, mintea, cărarea pașilor mei, ritmul lunilor, al anilor, destinul sângelui meu și al copiilor mei născuți din sângerările mele. În momentele de pauză, aș fi citit pe apucate povești romantice cu femeie libere. Mă uit atentă la femeia din oglindă care se pregătește să meargă la muncă.
Cafeneaua a fost renovată de curând. Au început să vină mai mulți tineri. Au apărut pereți în culori vii și mobilier din fibră de bananier, a cărui culoare se potrivește cu cafeaua. Îmi promit un nou început. Să nu-mi mai aduc iadul personal și să-l plantez aici. E o treabă urâtă. În mijlocul unei lumi care e cum e, mai vin și eu cu o grădină privată, uscată. Și îi servesc pe clienți de acolo, de la tejgheaua mea soioasă. Unii îmi răspund din iadul lor personal, ca dintr-o barcă îngustă ce navighează pe cel mai pitoresc lac, în cel mai frumos loc din lume. Pe care nu îl observă. Cam așa e. Ar merge și o afacere: Închiriez iad. Întreținut zilnic, cu geam cam murdar, ca un cavou cu termopan, spațiu generos. Iar eu să mă mut în iadul personal al altuia. Să omorâm rutina. Să creăm o altă rutină. Mizuki râde de se prăpădește. Ce caraghioși sunteți voi europenii! Să-i povestesc despre corectitudinea politică sau s-o las în pace? Să râdă cât vrea, noi suntem ale ei, gheișele ei risipite prin lume, cu misiunile aiurite pe care ni le-a dat. Să fim libere! Ce nerozie. Păi să fii liberă ca femeie e al naibii de greu. Trebuie să faci de toate, ignorând în același timp problemele din copilărie. Dacă aș avea timp și bani, m-aș duce la un psihoterapeut. Mizuki nu e de acord cu abordarea asta. În cultura ei, pentru o femeie e bine chiar și atunci când nu e bine. Cu noi ce plan are? Ana mi-a dat și mie să citesc interviul cu Mizuki. Mi-a venit o idee. Să inventez o cafea cu aromă de pește. Dar nu una împuțită. O să încerc să extrag esența peștelui, aroma lui proapătă când zvâcnește prin ocean și are reflexele intacte. E proaspăt. Așa va fi și cafeaua cu o spumă albăstruie din esență de floare de cicoare.
Ana nu răspunde la mesaje, sau răspunde cu două-trei vorbe zise la întâmplare. Azi a venit și noua tejghea. Nu-mi place, nu sunt coate săpate în ea. Eu doream o tejghea din lemn îmbrăcat în aluminiu, care să ia temperatura corpului, urmele și amprentele. Colegul meu Heinrich e mulțumit. E un hipster cumsecade, poartă tricouri cu mesaje motivaționale. Alege întotdeauna bumbac de pe plantații certificate ecologic și sustenabile. Lui Heinrich îi pasă de omenrie. De el însuși, mai puțin. Locuiește singur într-o garsonieră pe la marginea orașului. M-a invitat într-o zi să bem o cafea făcută de el la un dispozitiv V60. E o cafea care se „coace” lent și se scurge printr-o pâlnie care seamănă cu sexul în V al unei femei complet epilate. Cafeaua e ușor acidă și îmi trezește curiozitatea. Oare Heinrich cu ce gen se identifică? Mi-a spus că nu-l preocupă chestiile astea. Are o prietenă, pe Arnele din Danemarca. Se văd o dată la două-trei luni. M-am mirat și i-am spus că la noi în tară să ai un prieten înseamnă să stai călare pe el sau ea mai tot timpul, să ieșiți împreună, să mergeți la film, în parc, la club, să faceți dragoste până tremurați. Heinrich m-a ajutat să mă integrez în comunitatea barista din oraș și să mă simt acceptată în cafenea. Asta face el cel mai bine.
Heinrich e bărbat și nu e bărbat. Prin felul lui de a vorbi pare o fată timidă, cuminte, naturală. Când preparăm cafelele cot la cot, îi aud sufletul cum plânge și cum picură ca un V60. Sufletul e de bărbat. Un abis bântuit des de fanstame neguroase, posomorâte. Femeia naște viața, bărbatul e dator s-o mențină. Heinrich seamănă puțin cu servitorul Heinrich cel credincios din poveștile fraților Grimm, cel care-și strânsese inima cu cercuri de fier, să nu crape de durere.
Cafeaua preparată de Heinrich al meu e uneori amară.
- N-ai și tu o prietenă?
- Am, pe Arnele din Danemarca.
- Nu am mai auzit de un nume ca ăsta.
- Da.
- Eu vin dintr-o familie tradițională.
- Adică nu prea fericită?
- Oarecum fericită. Am crescut fără tată, doar cu bunica, mama și sora mamei.
- Eu am crescut doar cu mama, departe de restul familiei ei. Tatăl meu a plecat în Coasta de Fildeș când aveam cinci ani. Nu mai știu nimic de el, și Heinrich își suflă nasul într-un fel zgomotos.
- Ăștia fără tată ajung să prepare cele mai bune cafele….
- Zici?
- Hm. Auzi, tu n-ai chef să faci dragoste mai des?
- Hm.
Uzina noastră de preparat cafele e plină de abur. Paharele din carton reciclabil au emblema cafenelei, Das Herz. Și scrie: „Das Herz ist ein Hohlmuskel.” (inima e un mușchi gol).
Inima mea e un mușchi gol, e un adevăr științific. Heinrich mă face să râd când îmi spune „Asta nu înseamă nimic”. Mă simt de parcă am fi doi copii care împărțim o pedeapsă dată pe nedrept. Avem același tip de mușchi în piept, inima, dar viețile noastre sunt diferite. Dacă ne-am purta interiorul corpului la suprafață, atunci s-ar vedea și sufletul.
Heinrich știe pe de rost citate înțelepte. „Ești timid, ești egoist” semnat Allen K.
- Când n-o să mai fii timidă, Maria, o să se facă coadă la tine.
- Poate că nu vreau acum.
O caracteristică a iubirii adevărate este că e insistentă.
