Ana Șapte-Luni

lui O.

Dumnezeu a spus că e bine.

Ieremia mănâncă pâine. În zi de post. E normal. Când Ana mănâncă pâine, în oricare altă zi, atunci e cu totul altceva. Ana a citit o carte despre o femeie care vede oamenii pe dinăuntru, Blimunda Șapte-Luni . Acolo e povestea de dragoste a Blimundei și a unui soldat ciung, Baltasar Șapte-Sori. 

Ana are voință. Cum spune și părintele Bartolomeu din carte: „însă aceasta este taina de nepătruns a voinţelor, unde încape una, încap milioane, unu este egal cu infinitul.” Doar să ai răbdare, crede ea. Să te uiți în celălalt ca într-o fântână adâncă, nu e chiar în regulă. Poate aduce multă suferință, pe care, cu puțină discreție, ai putea evita-o. Ieremia e din naștere mai sensibil.

Cei doi nu au multe subiecte de împărtășit. Când ajung la religie, le place să discute mai mult. Ana crede că trupul femeii e asamblat de mâna lui Dumnezeu. Părțile, întregul. Sunt desăvârșite. Sună și a gol și a plin. Carnea miroase bine. Chiar și transpirația, uneori. Ea, femeia cu mii de capete, brațe, picioare, cea care a împletit gene și a urlat la toate nașterile de pe coridorul timpului, ea, miroase a os proaspăt. După ce a ieșit Eva din el, Adam s-a întors pe partea cealaltă și a tras un pui de somn. Nimic neobișnuit. 

Ana și Ieremia s-au cunoscut într-o vară, detaliu fără mare însemnătate.

Pe potecile muntelui, la apusul soarelui, cu câțiva pași înainte să intre într-o cabană, cei doi se împiedică unul de celălalt. Ana cară un ditamai rucsacul și cade sub greutatea lui. Râd și se așază pe jos câteva secunde, n-o fi foc, și râd iar. Ieremia se oferă să-i care rucsacul până la cabană. Mai sunt doar câțiva pași. Gestul contează. Se pun iar pe râs. Înainte să apună, soarele desenează câteva dâre cenușii pe cer, spre cuibarul lui, acolo unde o să stea până a doua zi dimineața. 

Cerul e acum bozafer și încruntat. Se spune că omul își arată adevărata fire în prima jumătate de oră de când l-ai cunoscut. Doar să fii atent la ce spune, despre sine sau despre ceilalți (de fapt, tot despre sine). 

Ieremia are trei degete la mâna dreaptă. Și o cicatrice pe frunte, înspre sprânceana stângă. Ana e fugită de două luni de acasă. A luat cu ea doar ce a încăput în rucsac. 

Seara, la masa din lemn tocit de coatele turiștilor, Ieremia și Ana sorb din boluri cu supă fierbinte. Aburii cuprind obrajii Anei și o fac să pară și mai timidă. Zâmbetul e asimetric, ca într-un film de animație japonez. În ochi îi apare uneori, ca o umoare neagră, câte un gând rătăcit care o tulbură. Emoție, confuzie, și un sâmbure de răzvrătire. E fugită de două luni de acasă. Trei în curând, îi zice lui Ieremia care o ascultă cu atenție, în timp ce face mișcări speciale ca să prindă lingura cu cele trei degete rămase. O bătuse soțul, un bărbat din „lumea bună”, era să-i scoată un ochi. Femeia povestește cu calm, de parcă e despre altcineva. Ieremia o privește și lasă pauze adecvate între cuvintele ei și gurile de supă. Pe cerul acum limpede a răsărit luna.

• Sunt șapte luni, zice Ana. 
• Șapte luni de când ce sau până la ce? 
• Șapte luni văd eu pe cer, spune Ana privind pe geam. De când am luat bătaie, ochiul meu stâng vede mai mult. De șapte ori mai mult. 

Ieremia soarbe cu zgomot. 

• De șapte ori mai mult, ce?

S-a stârnit vântul dinspre văile adânci, stelele se scaldă în apele cerului ca niște naiade. E vară. Ana soarbe încet din supă.

• Ai fost vreodată îndrăgostit?
• Ce-ți veni? Ce-ți lipsește?
• Se poate trăi și fără să te îndrăgostești, e mai simplu. Dumnezeu te iubește. Ar trebui să fie de ajuns.
• Nu e, a zis Ieremia, apăsat. 

Ieremia pornește lanterna de la telefon și face câteva umbre pe perete. Cele trei degete se joacă frumos, ca umbrele chinezești pe un paravan de hârtie. Figuri unduite, flori, chipuri și tot ce imaginația mai permite. Ana bate din palme ca un copil. Se apleacă și scoate dintr-un buzunar al rucsacului telefonul. Citește, se încruntă, îl bagă la loc. Nu pot să intru în toate cele șapte inimi ale bărbatului, se gândește ea. 

• O să vină după mine și o să-mi care șapte perechi de pumni. Așa scrie în mesaj.

Ieremia oprește lanterna și umbrele dispar. Ana ia o felie de pâine și o mestecă. E liniște. Ieremia se ridică de la masă și se duce spre camera lui. Nu spune nimic. Ana mestecă tacticoasă la bucata de pâine. 

Zorii sunt plumburii. O ceață densă peste tot, cabana pare că plutește. Ieremia plecase. Ana s-a mirat un pic, s-a și enervat un pic, ce fricos dar și ce curajos să plece pe ceața asta. De părăsit nu-l poate părăsi pentru că nu e bărbatul ei. Așa că l-a lăsat în mintea ei așa cum e, cu cele trei degete ale lui, și cele șapte greutăți pe suflet, pe care i le zărise cu o seară înainte. Erau greutăți serioase, pe care Ieremia le așezase pe plute care lunecau pe apele tulburi ale sufletului. Așa cum și egiptenii cărau pietre mari pe Nil, așa și încărcătura lui Ieremia devenea suportabilă când era în apă. 

Ana are voință. Și un scop. Să elimine nedreptățile, cât mai multe dintre ele. Are un har aparte. Vede ce se petrece în sufletul oamenilor. Dar nu poate să formuleze exact. Ca și cum cineva ar opri-o și i-ar lua această putere. Femeile, crede ea, de mii de ani încoace, nu au avut șansa să arate de ce sunt în stare cu adevărat. Poate doar reginele și vrăjitoarele, dar ele s-au aflat de multe ori în pericol de moarte. Circumstanțele au fost nefavorabile. Ana nu e adepta mișcării feministe din zilele noastre. A cochetat cu ideile din anii ’70, al doilea val al feminismului. Nu-i plac nici rețetele de tip „dezvoltare personală”. 

Scopul ei, nobil și nedeclarat, e să fie de folos fără să aducă tulburare. Soțul ei e un tip pragmatic, omul zilei, are funcție, tupeu, educație financiară. Cum de l-a luat de soț? Nici ea nu știe exact. Cert e că a văzut ceva în inima lui chiar de la prima întâlnire la cafea în oraș și din clipa aia nu i s-a mai putut împotrivi. Masiv, compact, violent, puternic, dificil, neguros, critic, copleșitor, abuziv. 

Dar Dumnezeu a spus că e bine. 

Ana crede. Și Ieremia crede. De la întâlnirea de pe munte a trecut ceva timp. Au discutat atunci și despre ambiții. Oameni mai buni din viitor ne vor găsi și ne vor redescoperi. Unii de azi vor să fie descoperiți cât mai repede. Să nu treacă ceasul, să nu le treacă vremea. Ce-ar mai conta dacă ei n-ar mai fi în viață? Dacă bucuriile succesului nu le-ar mai fi accesibile. Și pentru asta se grăbesc să le prindă încă din timpul vieții. Să nu rateze momentul. Să țeasă toată posteritatea dacă ar putea, cu orice preț. Chiar dacă…

Dumnezeu a spus că e bine. 

Ana se îndoiește. Pentru că atunci nu ar mai face nimic pentru suferinzii ei. Ar da din cap și ar aștepta. Așa ceva nu se face. Chiar dacă totul e bine. O fi! Dar ea are o inimă în piept. Care bate și când nu e bine. Pentru ea. Pentru suferinzii din spitalul unde lucrează ca medic. Între ei, sunt multe femei. Chiar și femei soldat. E o realizare a femeilor. A discutat cu mai multe dintre rănite. E o eliberare, o emancipare, să fii femeie-soldat? 

Ana a făcut două coloane pe o pagină în jurnalul ei.

1. Ce NU au avut voie femeile să facă, în toată istoria?
2. Ce fac ACUM, în zilele noastre?

Nu a completat răspunsuri.

Dumnezeu a spus că e bine. 

Cum să te mai înțelegi cu El? Chiar dacă Ana Îl iubește, nu-i pricepe căile. Ea are în față sânge, bandaje, puroi. El are sub ochi totul, chiar totul, chiar și ce nu e la vedere pentru oameni.

Bărbatul ei n-a mai căutat-o. I s-a ivit o (altă) situație convenabilă și a lăsat lucrurile să curgă, oricum nu aveau copii. A uitat și de cei șapte pumni promiși, probabil că-i distribuise altcumva. Niciun mesaj, niciun telefon. Ana locuiește temporar la Lia, o verișoară zurlie și sufletistă.

Ieremia o așteaptă la ieșirea din spital. E seară. E primăvară. Un buchet de lalele albe tremură în mânile lui. Parcă ar vrea să plece, se și bucură, se și teme. Stările lui sunt deobicei „stări contradictorii”. Totul e bine și atunci când nu e bine. 

Așa i-a spus tatăl lui înainte să dispară de acasă, ultimele vorbe, alea care ar trebui să fie memorabile, puah! Ieremia avea opt ani, a rămas cu mama. Mama îi zicea și ea că e bine, mai bine decât pumnii pe care îi încasa aproape zilnic, uneori sub ochii îngroziți ai lui Ieremia. Deci părăsirea e tot un fel de bine. Mătușa Anca își făcea lecțiile cu el în după amiezele de marți, când era mai liberă. Ieremia dorea să facă o meserie din care să-și întrețină mama. Să nu mai sufere. Să-i fie cu adevărat bine. Într-o zi, când s-a întors de la liceu, Anca l-a întâmpinat cu ochii în lacrimi. Nu era marți. Era miercuri. Mama lui Ieremia murise subit. Un atac de cord. Un cord găurit. În inima ei s-a găsit  o ditamai gaura. Nu cea despre care se spune că e locașul în care-L întâlnești în taină pe Dumnezeu. Chiar o gaură, cât un pumn de copil. Durerile inimii lui de tânăr: tata, mama, viitorul. Bucuriile: mătușa Anca. 

Dumnezeu a spus că e bine. 

Ieremia a mers la studii. Într-o iarnă a avut un accident, a pierdut două degete. Ieremia e funcționar într-o bancă.

Cu florile cam pleoștite, Ieremia așteaptă. „Medicii nu ies când vreau eu, ies din spital când se poate. E mai bine să fiu precaut. Un rucsac și o porție de râsete nu înseamnă nimic. Sau pot să însemne totul. Femeile vor acum să se descurce singure. Și florile astea demodate. Viitorul e ca o gumă de mestecat care-și pierde repede aroma. Ce-o fi văzut ea la mine? Zău că n-are ce. Își pierde vremea.” Florile au devenit cenușii și tulpinile un verde mohorât. E de la întuneric. Cum să fie bine? Cum să fie bine, când nu e? Ieremia s-a ridicat să plece. Buchetul devenise greu ca plumbul. Dar dacă e, totuși, bine? Prea multe teorii circulă acum, nici nu știi ce să mai alegi. 

Ana a luat buchetul, era greu. Ieremia s-a oferit să-l ducă el. Până la teatru. Cu florile la teatru. A început să plouă. În autobuz e zăpușeală. Grețos, mirosuri abundente, numai bune pentru „rău de la bilă”. Florile între ei, ca un paravan. Aglomerația obișnuită de seară, bulevard tixit. Nu o să mai ajungă la spectacol. 

• Ana Șapte-Luni, vrei să coborâm la prima și apoi să ne plimbăm pe străzi? 

Ana a zâmbit și a dat din cap. Ieremia a prins-o de talie cu cele trei degete, a strivit buchetul de o bară din autobuz în timp ce căuta un culoar să coboare. La Paris spre exemplu, obiceiul e să se sară din autobuz sau metrou, direct în stație. La noi în oraș trebuie să întrebi din timp: coborâți? apoi să întâmpini priviri urâcioase sau politețe ipocrită.

Aglomerație, Ana se lasă condusă, îi pare rău de flori, de spectacolul pierdut. Îi pare atât de rău încât are senzația că, de fapt, îi pare bine. Nu pierduse nimic. Câștigă o plimbare, ploaia se oprise. La pas, la patru pași. Fără o țintă anume. Ana se simte bine, a lăsat garda jos, Ieremia o lasă să tacă, nu-i umple spațiul cu întrebări sau neliniști.

• Ce vrei de la mine, Ieremia? zice ea după ce-au intrat pe strada cu cafenele. 
• Dacă aș muri, ai băga de seamă?
• Nu pentru multă vreme…

Mers paralel, vieți irosite, obosite. Nu ar fi timpul să apară monotonia unei existențe deja epuizate. Ana scoate din buzunar o bucată de pâine și o mestecă lent. Ieremia zâmbește încurcat. Ar vrea s-o sărute. Poate că în loc de buchetul istovit ar fi fost mai bine s-o invite la masă. Chipul ei frumos în aburii supei, ca la cabană. „N-o să meargă, și-a zis Ieremia în sinea lui. E o pierdere de vreme. Un bărbat de vârsta mea are nevoie de confirmări, lipsa lor mă neliniștește profund. Ce-mi lipsește? Uneori nimic, alteori totul. Mi-ar face bine să am o femeie alături.”

Ieremia are VISE MARI și vise mici. În cele mari, se vede cucerind cosmosul, navigând cu precizie printre planete. E convins că infinitul e făcut din serialități, din recidive, cu apetit spre un soi de epanalepsă. Viitorul nu e făcut din ceea ce-l prezice ci din ceea ce-l contrazice în mod sublim. În visele mici, Ieremia se topește în ochii verzi ai unei femei. Are senzația că susul e jos și josul e sus. 

Ana observă ezitarea din inima lui Ieremia. E firesc. El are și cele șapte greutăți pe suflet. Plutesc deocamdată în aburii destrămați. Pâinea e dulce, moale, Ana mestecă. Ieremia se uită la ceas. E târziu. O conduce până la autobuz. Își cere scuze. În autobuz, Ana zărește o floare din buchetul ei, pusă pe un scaun. Autobuzul făcuse un tur complet. 

Dumnezeu a spus că e bine. Și că lumea e splendoare. 

Ana și-a aruncat pantofii în holul de la intrarea în apartament. Lia e acasă și se joacă pe computer „Jocurile sângelui”, e un joc barbar, foarte la modă. Lia e o femeie practică și o femeie „trezită spiritual”. Are încredere în ea. Se vede și din felul în care-și trage blugii care-i cad de pe talie. Șoldurile tremură, fundul saltă. La naiba e vorba ei de duh. 

Holul apartamentului e plin de pantofi aruncați la întâmplare. Se spune că femeile pot gestiona până la 5000 de perechi de pantofi și, simultan, până la 50 de subiecte care nu au nicio legătură unul cu altul. 

Sună telefonul.

• Ana Șapte-Luni? vocea de la telefonul fix al Liei se aude slab.
• Anaaaa, strigă Lia. Hm! Nu e acasă!

Și închide.

Ana stă pe marginea căzii și plânge. Lia e în pragul băii cu mâinile încrucișate.

• Iubește și fă ce vrei! așa a zis Fericitul Augustin. Uite, aici pe Instagram…
• Dar o femeie nu poate face asta, zice Ana printre lacrimi. Nu poate face CE VREA EA și continuă să se smiorcăie.
• Te-a sunat ăla cu oiștea….

Lia se răsucește pe-un picior și se întoarce la jocul ei. Barbariile sunt mai ușor de gestionat în mediul virtual. E și asta o treabă. Femeile nu fac doar chestii minore. Și dacă ar face-o, ce rău ar fi?

Ieremia o așteaptă pe Ana în fiecare vineri pentru plimbarea de seară. Nopțile devin calde și au aromă de tei. Din când în când, el dă cu oiștea-n gard, la fel ca Ieremia cel din vechile ziceri. Iar Ana mestecă tacticoasă la bucata ei de pâine. La fiecare lovitură „în gard”, din inima lui Ieremia mai cade câte o greutate. 

Dumnezeu a spus că e bine. Și nimic nu e de schimbat.