Cântec-cenușă. Două cuvinte care încep cu litera ,,c”, două forme de sublimare, de ,,ardere” (interioară) completă, ardere de tot, două forme de transpunere în Operă și în act, de alchimizare-metamorfozare, două forme de așezare-locuire în matrice, în cuvânt, în ființă și în expresie, două temperaturi înalte prin care se manifestă creația, două forme de combustie internă, rest ,,holocaustic”, ,,reziduu”, pan lirism și pan orfism (după modelul tantric, un orfism de ,,mâna dreaptă”), Cale Regală, spirituală prin excelență, promisiune a unui nou început, pasăre Phoenix reînnăscută din propriul A.D.N. ,,lămurit” prin foc, agregare și dezagregare, rostire-rostuire, ciclu cosmic, muzică a sferelor, emoții și amprentare de eu. Sunt câteva accepțiuni pe care strălucita alăturare semantică prin care Ecaterina Petrescu Botoncea vine în întâmpinare. Nu doar în întâmpinarea cititorului (sub forma ,,acoladei” drăgăstoase prin care acesta este invitat să se alăture unui potpuriu de trăiri și senzații), ci și în sensul părtășiei cu Dumnezeu, în cazul de față cu mesagerul Său, Îngerul bun, luminos, pe care scriitoarea îl ia ca partener de dialog, totul desfășurându-se într-un cadru aparte, din care nu lipsesc lira, clepsidra și luna, simboluri-reper.
Nevoia de imn (în cazul de față orfism) a Ecaterinei Petrescu Botoncea nu se justifică atât din dorința scriitoarei de a preamări, de a elogia sau de a ridica în slăvi, ci, mai degrabă e o modalitate prin care autoarea Cântecului în cenușă își este sieși torță, văpaie, consecință a lirismului incandescent, ,,lavă” creativă. Ținând cont și de meseria de medic a Ecaterinei Petrescu Botoncea, ,,marcă” a identității polipice a acesteia, pe care, inevitabil, o transpune în majoritatea cărților sale (iată, întâlnirea fericită dintre două tipuri de emoții, emoția dăruirii și slujirii Binelui și Aproapelui, dublată de emoția creativă), cartea de față e poezie și anestezie, formă eficientă de terapie în fața ,,bolii” autoimune numită ,,microbul” scriiturii, poezie și anestezie care ,,prind” pe corpusul-text, situație particulară în care instrumentarul și substanțele ilariante speciale folosite la anesteziere (proces de ,,imunizare” în fața sau de diminuare a suferinței fizice -etapă premergătoare intervenției chirurgicale) putând fi analogate cu lira, un alt instrument de pătrundere (de data aceasta noninvazivă) în lumea simțurilor. Formulat în alți termeni, demersul poetic al salvatoarei Ecaterina Petrescu Botoncea e calea prin care aceasta încearcă să se salveze alegând părtășia cu Dumnezeu-Salvatorul Lumii, părtășie care echivalează cu trecerea prin porțile Împărăției.
Imnul și vibrația (sonoritatea) înaltă aparte, solemnitate a rostirii, linie melodică, îmbinare inspirată de cântec și cuvânt (ambele, purtătoare de vibrații), beatitudine, ilustrare a felului în care scriitoarea dobândește/mulțumește dăruind, reprezintă o formă de captatio benevolentiae, modalitatea prin care Ecaterina Petrescu Botoncea se raportează la sacru (a consona (cuantic) prin intermediul imnului), lirism fon(d)ator.
Cântec în cenușă. Imnuri orfice: a fi în cenușă, înseamnă a fi parte componentă din materia descompusă prin intermediul focului purificator până la stadiul ei primar organic (punct zero, trecere în alt stadiu de existență, schimbare majoră de paradigmă, formă de ,,ardere” prin intermediul incantației), act de vitejie care se cuvine elogiat, formă supremă de comuniune cu divinitatea, pildă, extaz mistic (și el o formă de ,,ardere” completă, de în-ființare, des-ființare și re-înființare, act de ,,lăuzie”, de primenire, de mereu ,,un altul/o alta”, de reconfigurare și repunere pe noi temelii existențiale, un ,,a fi” trecut prin toate conjugările posibile), raportare și apartenență la sacru, nesaț față de Dumnezeu (căruia scriitoarea îi aduce mulțumire) și emisarii Lui (Îngerul), iubire ce transcende, extaz și abandon în brațele Creatorului (un fel de ,,Pietá” cu valențe inedite, care celebrează divinul și umanul ca pe un Tot), formă prin care Ecaterina Petrescu Botoncea se oferă pe sine ,,ofrandă” (este și, în același timp, devine, prinde aripi într-o infinitate de postúri inspirate din lumea angelicului), fascinație pentru zbor și stările eleate, ,,plămadă” orfică (a plămădi, dar și a te lăsa plămădit), modalitate prin care scriitoarea continuă să fie Femeia Lut, automodelare, modelare (act în dublu sens, schimb de roluri și de energii, binom modelat-modelator), comuniune a Evei-Viață cu Adam(ah)-pământ roșu, LUTELIER, spațiu (atelier) de creație, autoplasare în context, identitate de tip ,,șantier”, ELEMENTARIA (spațiu de întâlnire a elementelor chintesențiale, gen pământ-apă, foc-apă etc.), trecere simbolică prin regnuri, dar și prin stări personale (umorale), onirism, certitudine-confirmare (amprentare cu destin, ordine, cosmos): ,,sunt lutul roz de pe valea apelor curgătoare” (p.16); ,,eu, un strop de lut amestecat cu apă” (p.17), ,,hazardul soartă are” (p.60).
Cântec în cenușă. Imnuri orfice țin de starea de locuire, de prindere a rădăcinilor, de raportare a scriitoare la micro și la macrounivers, perenitate a sentimentelor, populare a casei bătrânești (simbol de tip Axis Mundi, timp imemorial, moment genezic ab initio, ab originae, veșnicie, întoarcere periodică la matricea supremă, cu opririle-rememorări personale, ,,ucenicii” –ex. copilăria). Sunt poeme-pridvor luminate de prezența lunii, corp ceresc, dar și simbol exclusiv feminin, spectacol cosmic în toată splendoarea-i, reflexul unor stări de spirit, volute/sinusoide sufletești, orfisme-cutii de rezonanță (prin care Ecaterina Petrescu Botoncea e intens vibrantă), libertate (modalitate de exprimare neîngrădită a eului, creație fără frontiere), ,,pelerinaj” la apa sfântă neîncepută a propriului eu, reechilibrare ființială, gest creativ: ,,cuprind cu imaginația privirii mele culorile curcubeului pentru/ a mă recompune după fiecare ploaie, hoinăresc în Univers, vibrând în rezonanța/depărtărilor (…)” (p.65).
Carte care începe cu o ,,Taină” (p.13) și se încheie cu o invitație (,,să speri” –p.72), Cântec în cenușă. Imnuri orfice adună între paginile sale atributele ritualicului, ale jertfei de sine. Mărturisiri lirice/orfice de credință, imnuri ce presupun o anume cadență și o organizare discursivă aparte (vibrațiile declanșate prin procesul rostirii, a eliberării/expulzării cuvântului articulat din aparatul fonator), alături de starea de grație (dar și de gravitație, starea de imponderabilitate care însoțește actul artistic), ele presupun extraordinara capacitate a Ecaterinei Petrescu Botoncea de a se racorda la sau de a se instala în triada ,,Taină, mister și jurământ” (p.13)
Poeme de largă respirație intelectuală și lirică, ,,filocalie” personală de mici dimensiuni, probă de virtuozitate artistică, expresie a bucuriei trăitului întru tainele spiritului, dar și elogiu adus prieteniei (,,Prietene, Te invit în casa mea, cu respirație de vânt și licurici sub pleoape, de unde să te întorci clarvăzător, în Lumină…”), exerciții de respirație pe note divine, invitație la visare și la deszăgăzuirea baierelor sufletești, Cântec în cenușă. Imnuri orfice e și o veritabilă agapae, din care răzbat pacea, liniștea interioară (calmul lăuntric, așezarea în sine), comuniunea întru spirit, chemarea la înnobilare, gândul ziditor, dragostea de semeni și vocația atotcuprinzătoare, întâlnirea cu Fiat Lux (cu Lumina mântuitor-izbăvitoare), chemarea la depauperizare (în sensul renunțării la sărăcia spiritului și înlocuirea ei cu îmbogățirea prin înduhovnicire) și la transformare (a lăsa liber duhul lui Dumnezeu să lucreze în noi și prin noi), ieșirea din labirint sau din abis, eliberarea de tenebre și de proprii demoni, cultul pentru viață-virtute-vibrație, calea liberă de manifestare a miracolelor, carpe diem-ul, palpitul, racordarea pneumei (respirația umană) la zefir (respirația pământului), parcursul divinatoriu (odă), cu luminița în ochi, către marea Lumină, ,,bolta” de credință (,,sub cupola aurită a iubirii de Dumnezeu” –p.13), expresia unui crez, cumulul de vibrații benefice care generează câmpuri vibraționale și efecte ondulatorii (de unde și POEMELE ,,(LOGO)CUANTICE”: ,,vibrațiile care trec prin spații, oglinzi, ziduri, ferestre, pentru a se preschimba în cuvinte sfinte (…)” -idem), ,,profețiile” pe versuri albe tocmite (de unde și ,,oracolara” Ecaterina Petrescu Botoncea: ,,niciodată, nicio silabă nu va profana ieslea în care s-a născut Iisus, nicio lacrimă nu va încărca în plus obrazul Maicii Domnului (…)” –idem), învecinarea cu ,,îngerul alb”, atașamentul față de Dumnezeu (,,inima Ta”-idem), plonjarea în misterele existențiale (experimentarea stării de mister, trăirea în vecinătatea lui mü/my, a tainei și a virtuțiilor excepționalului), perenitatea sacrului, propensiunea spre Absolut, expresia dorului nemărginit, ,,al treilea ochi” (p.15) (cel care îi permite Ecaterinei Petrescu Botoncea să perceapă dincolo de datele concretului și să pătrundă dincolo de porțile imaginarului care se cere experimentat, exprimat, (re)prezentat), ,,domesticitatea” aparentă, sinonimă cu neliniștea funciară care deschide perspectiva (,,Nu pot dormi, nu pot croșeta, nu pot cânta, dar îți/pot scrie despre un trandafir, despre care nu se/poate scrie, un trandafir necunoscut, care nu se află/în niciun parc, sub nicio fereastră, în nicio glastră,/un trandafir singuratic, orb și mut, dar plin de/miresme, care înflorește zi de zi într-o inimă, pe o/planetă pe care doar singur, înlocuind un doi cu un/trei, poți urca și îl poți avea pe El, unicul…” -p.14), ,,cântarea cântărilor”, racordarea la muzica planetelor și la vibrația cosmică etc.
Orfismul Ecaterinei Petrescu Botoncea e, mai degrabă, teocentrism, grație atenției sporite pe care poeta o acordă lui Dumnezeu, entitate supremă căreia îi datorează statutul de ființă și deopotrivă de creator. Invocarea divinității (eternității) devenită muză o face mai puternică, o inspiră, evlavia și elocința fiind ,,motorul” cu ardere internă ce-i permite mobilitatea gândurilor, trăirilor și sentimentelor, act cu valențe terapeutice. Dincolo de venerație, e atașament față de Acasă, Creatorul fiind un infinit spațiu de locuire ce se sustrage cadrului strâmt al spațiului-timp la care se raportează oamenii: Dumnezeu e Viață Veșnică, Apă Vie, Sălaș: ,,Te port cu mine în visul meu esențial, Tu (…)”, ,,ești rândul caselor în care voi intra”, ,,mi-ai deschis al treilea ochi, al citirii în spații (…)” (p.15). Cântare a omului închinată Domnului, Cântec în cenușă. Imnuri orfice e o mărturie a faptului că excesul de orfism sau de lirism nu dăunează sănătății spiritului, ba dimpotrivă, o potențează. Chezășie a pactului cu divinitatea, cântecul Ecaterinei Petrescu Botoncea pecetluiește relația dintre Creator și creatură la nivel de verb și de metaforă (cântare adusă Logosului Întrupat). Pletora de ipostazieri ale divinității (aceeași divinitate imposibil de (con)figurat de către om), nu e atât un semn al debordanței scriitoarei sau delir mistic, cât nelimitare a Sursei, omniprezența și omnipotența de care aceasta din urmă dă dovadă: ,,(…) ești/ rândul caselor în care voi intra pentru a adăposti verile toride, streașină pentru ploile torențiale și/albie pentru apele care și-au rătăcit prundul, ești/umbra copacului secular sub care se așază calul,/ călărețul și înțelesurile cabalei, fluieratul pădurii și/toate culorile câmpului acoperit de maci, ești poezia/dimineților fără de care soarele nu vrea să răsară,/ești liliacul înflorit în toamnă, peste drum de casa/mea…” (p.15); ,,(…) El, cer imaculat cu ochi de/chihlimbar în aburi de tămâie, iubire picurată-n/viață…(…)” (p.35), ,,Ești oglinda mea, replica timpului meu nefolosit/îndeajuns,/veșnic în așteptare și de demult, ești/clepsidră inversată mereu, din care dorințele/curg în locul clipelor, ești dăinuire și dăruire, ești/pumnalul care nu mi-a străpuns inima, ești zidul/din spatele căruia privesc cerul, ești coperta celei/mai frumoase cărți pe care o scriu…ești lira mea…” (p.41). Invariabil, prin raportare directă, identitatea scriitoarei ,,crește” la umbra identității fără de hotar a Creatorului, mlădiță pe Trunchi viguros, binomul ești/sunt (alături de focalizare, schimbul de perspectivă și rolul privirii), expresie a certitudinii, constituind ,,portativul” pe care sunt rânduite imnurile orfice (cu valoare de psalmi) ale Ecaterinei Petrescu Botoncea: ,,(…) sunt coardă întinsă/de timp și împletită în alte corzi nevăzute,/sunt ordine și haos, sunt lutul roz de pe valea apelor/curgătoare, sunt focul din vatra străbunilor mei,/sunt fulger jupiterian și blândețea mieilor care/pasc pe miriștea zorilor,/sunt ochi de căprioară și/picior de minotaur (…)” (p.16); ,,(…) eu, un strop de lut/amestecat cu apă, rezonez cu Universul și Regele…” (p.17); ,,Urmărind păsările am devenit zbor/(…)/aprinzând lumânarea am devenit chip…” (p.18); ,,Sunt un om fărâmițat de timp, născut din moartea/predecesorilor mei” (p.21); ,,devin fluture galben, polenizând viața care renaște/odată cu mine spre un rost ridicat la grinda de sus a/bolții cerești și a inimii Tale, mulțumindu-Ți…” (p.22); ,,(…) sunt o pânză de/ mătase albă pe un șevalet (…)” (p.25); ,,(…) sunt bolta copilăriei Tale…” (p.28); ,,Sunt nenumărate și impetuoase noduri și vintre (…),/(…) sunt prima nojiță de viață ce a răsărit/pe pământ, sunt vuietul din pădure și lacrima/căprioarei împușcate de vânător, sunt templu/zamolxian și chemarea tulnicului la rugăciune, sunt/femeia dacă și ultimul prunc al ei prins în scutece/și nenăscut încă, sunt slobozire de mantre și șoapte/vrăjitorești, sunt susurul apei oprit în stâncă, sunt/vlăguirea nostalgiei Androginului parte ce sunt,/sunt dimineața din noaptea ce nu o vezi, găsește-mă/dacă vrei să auzi timpul cum șipotește în inima Ta…” (p.38); ,,(…) sunt/fericire ostenită în vinovăția de Tine…” (p.40); ,,(…) sunt o lună țesută în noaptea care vine/și pleacă de sub cuvinte, trandafir cu petale pierdute/în nevăzut (…)” (p.42); ,,(…) eu, femeia nopții de la gura sobei/, împletind cuvinte…” (p.45); ,,(…) sunt coridorul lacrimii ce doare, sunt/ aburul cafelei din ibric,/ sunt cântec în cenușă,/cuib de păsări călătoare, și tot ce prin iubire-am/dobândit, sunt semn de cruce-n binecuvântare,/deșertice comori ce-am risipit…străveche sunt/olimpică prin așteptare, femeie sunt în semnul/infinit…” (p.54); ,,Eu, care pentru tine sunt tăcută față (…)”; ,,(…) sunt/ nesfârșită și elementară, încrustătură în cuvântul potrivit (…)”; ,,(…) o Lună sunt și uneori un /Paradis (…)”; ,,sunt/pasăre captivă într-un vis, sunt golul plin din vinul/aburit, sunt visul unui înger ce-a murit…” (p.60); ,,(…) m-am născut vis (…)” (p.65), ,,(…) mă simt/ pom și nu om (…)” (p.68); ,,(…) sunt vântul și pânza/strălucitoare a celui mai frumos copac, copacul/Tău, pom din Paradis (…)” (p.71).
Dând glas Cântecului în cenușă, Ecaterina-,,Galateea” își trăiește pe deplin bogăția în spirit ce îi ,,alimentează” incomensurabilul spațiu poetic hermeneutic, spațiu perceput atât cu ajutorul ochiului-organ de simț, cât și cu instrumentele optice (fiecare adăpostind o lume aparte) complementare: ochiul (,,oglinzi/ mi-s ochii (…)” –p.54; ,,(…) ochii mei obosiți/ și-au pierdut macii…” –p.57), ochiul interior, Lumina, pleoapa, lumânarea, cristalul, bolta cerească, stelele, Calea Lactee, focul, fereastra, relația privitor-privit (,,Seara se întoarce cu fața către mine.” -p.37), pupila. ,,Jertfind’’ orfic (în semn de mulțumire și de recunoaștere a ,,dependenței” și a rolului decisiv jucat de principiul vaselor comunicante: ,,iar eu am nevoie de Tine, clepsidră răsturnată în/mine, pentru a mă umple de nisipul Căii Lactee…”-p.21; ,,(…) împletește-mă în timpul Tău, să fiu Steaua/Ta…” –p.23), pendulând între vis și realitate (care se generează, potențează și influențează reciproc, sporind poetic), Ecaterina Petrescu Botoncea ,,alchimizează” abundent, semn că există o ,,chimie”-déja vu puternică între poetă și universul înconjurător, sublim în concretețea-i, dar și între ea și universul abstract imaginat (ambele tipuri de univers fiind ,,scara” pe care poeta urcă și coboară necontenit): ,,Dintre toate formele chimice ale sufletului meu, cel/mai mult iubesc iluzia, zorii și asfințitul, apoi aburul/care se ridică deasupra timpului, bucuria urcușului către/ultima zi din calendar și ceaiul pe care ți-l întinde/beduinul când ai atins sub tălpi marginea nisipului/din clepsidră…” (p.19).
Martoră la spectacolul cosmic în desfășurare (ce poartă semnătura lui Dumnezeu-Luminătorul) (,,(…) bolta cerească s-a despicat pentru a/face loc întunericului și cornului de lună din care/a ieșit o lumină argintată, orbitoare la întâlnirea/cu alte lumini, ciocnirea stelară se coborâse pe/cărarea mea, în piept am simțit o năvală de doruri” -p.20), Ecaterina Petrescu Botoncea are tendința de a deveni intens coparticipativă, pantagruelic acaparatoare, parte din Tot, fapt ce denotă febrilitatea creației (puls și impuls): ,,(…) am deschis gura însetată/ să beau cerul cu șipotul apei lui (…)” (idem).
Cântec de cenușă. Imnuri orfice conține poeme de atitudine, poeme ale luminii convertite la Lumină, poeme împletite (asemenea cosițelor), poeme-Pocal (feminitatea podidită de harul providenței), poeme-rug aprins (arderi interioare), formă extinsă de pocăință și de metanoia, ,,cuvinte neîntâmplătoare” (p.22) prin care Ecaterina Petrescu Botoncea își mărturisește deschis dorul de Dumnezeu, a cărui pogorâre asupra creaturii de sine create are ca rezultat, între alte miracole (ce conțin aceeași rădăcină semantică mü-my, tăinuirea/destăinuirea) ce țin de arhitectura divină (Dumnezeu-,,Meșter”-Grindă ce susține un întreg Univers, Cel care face posibilă Povestea), transgresarea regnurilor, reconfigurarea masivă, disoluția barierelor spațio-temporale, mutațiile sufletești, lepădarea de eu (rezultat al modelării și al împletirii): ,,(…) simțeam cum albul de/cânepă se preschimbă în câmp de violete (…)” (idem).
Cântec în cenușă împrumută din calitățile păsării Phoenix. Arderea, calcinarea, pulverizarea, aneantizarea nu sunt consecința focului devastator, ,,rău”, deșertăciune a deșertăciunilor, ci LAMINARE A SPIRITULUI PRIN ACTUL CREATOR, JOC AL LIMBILOR DE FOC așa cum apar ele în scrierile patristice. La Ecaterina Petrescu Botoncea, iubirea e lumină, e o formă ,,omologată” a ,,arderii” complete, recuperare a sinelui ,,rătăcit” care se lasă ,,mângâiat”, identitate afectivă, formă de (auto)dispersie, dar și de punere laolaltă, de oximoronică aparținere-nonaparținere : ,,Când iubesc, nu sunt eu, sunt o ființă fantastică/scoborâtă odată cu luminile întunericului, timpul/este acela care mă împodobește cu străluciri de stea,/în brațele sidefate cuprind țărmurile și nisipurile/din somnul ceasurilor, sărutul meu peste cuprinsul/așteptării stârnește furtuni în larguri de mare,/scufund corăbiile de pirați și suflu muzici dulci în/velele pescarilor Mării Galilee, nu am pereche în/năvala mea ancestrală decât cu Fiul Răsăritului,/care îmi întinde razele aurite să ne contopim peste/lume în Duhul și Tatăl ceresc…” (p.24).
În nețărmurita sa dragoste de Dumnezeu, Ecaterina Petrescu Botoncea are momente când devine năvalnică, poemele sale fiind, în esență, foc interior mistuitor (care celebrează Creația, Iubirea), combustie poetică internă, mărturisiri febrile de credință, poeme pax-magna metamorfozate în pax-magma, poeme de tip iubire cristalizată sub forma crenguțelor de sare, modalitate prin care ,,gândurile desculțe” (p.25) capătă consistență și prin care scriitoarea și-l ia pe Dumnezeu Interlocutor și Confident Suprem. Prin Cântec în cenușă. Imnuri orfice, Ecaterina Petrescu Botoncea își cultivă ,,ogorul” poetic personal cu ,,sămânță” de spirit, iar Cântecul său extins e unul cu ecou, produce efecte: PASĂREA PHOENIX CARE ESTE POETA RENAȘTE DIN PROPRIA-I ,,CENUȘĂ” LIRICĂ (FERTILIZATOR/GERMINATOR POETIC).
Abandonarea Ecaterinei Petrescu Botoncea în mâinile lui Dumnezeu-Tatăl este necondiționată, totală, moment în care Cântec în cenușă, poem-athanor, după ,,arderea” etapei de mocnire, redobândește vâlvătaia declarației de iubire (a ,,arde” în iubire, din iubire și pentru iubire presupune a degaja căldură sufletească: ,,tămâios este gustul Tău, violetă, culoarea buzelor/Tale, lungă și ondulată umbra florilor albe pe care/Le porți în inelarul Tău, inima Ta este o harpă din/ care pulsează imnuri de iubire peste ierburile/care ascund pământurile Hecatei, știu că mă/cauți, dar cântecul Tău m-a zidit de mult în cuvânt/sfânt (…)” -p.28). În spirit artistic, cu toate implicațiile ce decurg de aici, în ton cu gestul sublim al Anei meșterului Manole, care, din dragoste, se lasă zidită pentru ca Monastirea Argeșului să dureze și să fie deasupra vremurilor (motivul creației care cere sacrificiu), Ecaterina se lasă ,,pictată” (re-creată altfel decât ,,după chipul și asemănarea”) de către însuși Marele Artist aflat, pare-se, într-un moment de Mare Inspirație: ,,(…) atinge fiecare tresărire/ din mine, risipește-mă în arome de melancolie/cu aceeași pană de serafim cu care pictezi/aburul pădurii, cerul scăldat în lacrimi albastre,/îngălbenitul lanurilor de flori de sori, încremenirea/mărilor și plescăitul vâslelor de pescari în noapte,/înmoaie-mi ochii în cafeniul privirii tale și brațele/îmbracă-mi-le în culoarea vântului cuibărit în/sclipirea frunzelor, aurește-mi respirația cu sufletul/Tău și fă din mine o Galatee a neliniștii tainei Tale…” (p.26). Consecință a plăcutei stări de abandon (,,secunda de fericire strălucită de Tine în timpul/meu…” –p.27), prin efectul coconului metamorfozat în fluture, Cântec în cenușă devine cântec care răscolește cenușa, animând-o, de unde și nota agrar-germinativă (a se vedea aici rolul Pământului-Mamă), simbol al resurecției.
Iubirea de Dumnezeu a Ecaterinei Petrescu Botoncea îi alimentează și grija față de aproapele, moment în care Cântec în cenușă. Imnuri orfice îmbracă veșmintele sapiențialității, a cugetării profunde de care se cuvine să luăm aminte întru trezire și mobilizare a conștiințelor: ,,Ne obligăm să fim nefericiți de când ieșim din/cristelnița botezului, și cu smerenie și pocăință/privim fericirea ca pe o vină, poate de aceea/plângem când ar trebui să ne bucurăm, de parcă/ne dorim să rămânem pentru totdeauna în moarte,/suntem o rădăcină nepătrunsă a înțelesurilor/fără înțelesuri (…)” (p.27). Cu alte cuvinte, e un îndemn la întoarcerea la esență, la nonirosire, la purificare și la eliberare de ,,zgura” prejudecăților, la (adă)postire sub bolta lui Dumnezeu.
Ecaterina Petrescu Botoncea, cea care creează sub impulsul beatitudinii, al focului sacru neostoit și al focului pasiunii, antropomorfizează divinul, îl aduce mai aproape de noi (ca și când Dumnezeu ar fi unul dintre noi), îl face mai ,,accesibil”, conferă un chip uman celui supranumit ,,(…) băiatul cu vântul în plete și/umerii împovărați de ciorchini brumați, ghirlande/înmiresmate dintr-o podgorie nesfârșită (…)” (p.28); ,,(…) copilăria, tinerețea și maturitatea Ta (…)” (p.30). Focul sacru sălășluiește și în inimi, nu doar în cer sau pe pământ. Eliberarea lui poartă numele de Iubire: ,,(…) să ne încălzim/respirația la focul roșu aprins de inima femeii din/tribul nabateenilor (…)” (p.29). Prin extensie, redescoperim femeia vestală.
Poeme-forjă, lirică de tip calcinare, ardere ritualică, ,,melos” cu valențe sacre, laudatio, Cântec în cenușă nu vizează sacrilegiul, destrucția, punerea pe foc, în scop răzbunător-punitiv, a unei operei muzicale, nu e ,,azvârlire” de tip pornire hübrică (aici fiind vizată nemulțumirea creatorului față de opera de sine creată, viziunea artistului-estet, calofil, care își cizelează necontenit stilul până la obținerea Marii Opere finale ce țintește spre perfecțiune), ci Inițiere, impregnare de sacralitate, de energii divine, semn al creației ce nu moare, ce nu poate fi înăbușită.
Dumnezeu-cel-nesupus-devenirii, cel-fără-de-vârstă, în ciuda schiței de portret creionate de Ecaterina Petrescu Botoncea, îi ridică totuși acesteia probleme majore de interpretare vizavi de identitatea sa cosmică (mirarea creaturii copleșite de forța și de măreția Creatorului), de unde și speculațiile poetice, dublate de nevoia justificării: ,,(…) Cine ești? Poate/un colț de stradă, un oraș, o țară pe fundul unui/ocean? Și de ce te colind? Poate pentru că iubesc/amestecul de pământ, lumină și mare…freamătul/valului, amfora, strigătul pescărușului, zborul…” (p.30).
Cântec în cenușă. Imnuri orfice e o colecție de poeme cu mare putere calorică afectivă, poeme ce dau ,,randament” termic nebănuit. În accepțiunea lui holos+caustos, Ecaterina Petrescu Botoncea lămurește prin foc poetic, dar, în același timp, își pune ordine în gânduri și idei. Cântec în cenușă ține de ideea existenței ca taină, ca mister.
Amestecul de culoare și cuvânt (poeme-șevalet) îi permite Ecaterinei Petrescu Botoncea ieșirea din luminiș (,,(…) mă pierd/ în penumbre (…)” –p.32, vers ce are și semnificația ,,pierderii”/rătăcirii artistului în propria-i operă), joaca de-a CROMOLOGOSUL (,,rest” de candoare și de infantilism), de-a AUTOGRAFELE LIRICE, de-a EXISTENȚA PASTELATĂ, cerul devenind o de necuprins ,,planșetă/coală de hârtie unde artista exersează admirativ/(re)creativ, pe-alocuri atingând profunzimea camilpetresciană (,,câtă luciditate, atâta dramă”): ,,Mâzgălesc pe cer cuvinte, frunzele care cad la/picioarele mele, este atâta toamnă în ele și atâta/adiere de vânt, încât aș acoperi cu foșnetul lor/noaptea, aurind-o în vechi caligrafii, câte frunze,/atâtea descântece, cât vânt, atâtea tânguieli (…)” (p.31).
La nivelul Creatorului și în Univers, timpul nu există (,,(…) timpul este o cetate albastră,/cu multe turnuri (…)”-p.34). În replică, la nivelul ființei înzestrate cu simț artistic, există un timp ,,zero” absorbit/imortalizat în operă, ce poate fi numit timp al creației. Ecaterina Petrescu Botoncea pune timpul în legătură directă cu ritualul ancestral ,,tribal”-șamanic, spectacol apotropaic, acvatic, mixtură de lichide vitale (sânge+apă –apa fiind și simbol al spiritualității): ,,(…) tobele bat sacadat, sângele pulsează/în ritmul ploii, orele de pe cadranul timpului/se estompează (…)” (p.32). Extrapolat, simbolismul tobelor poate fi revendicat de inimă, iar sângele ce pulsează prin vene e asemenea râului în curgerea-i dialectică, fapt ce conduce cu gândul la adrenalină, la ,,fluiditatea” emoțiilor, implicit la condiția artistului (care trăiește prin emoții și, la rându-i, generează emoții de factură estetică): ,,(…) un voal cenușiu coboară peste/neliniștea mea, cartea cerului se deschide la pagina/626, din ea citește o copilă cel mai frumos basm,/despre iubirea dintre vânt și ploaie.” (idem). Se observă aici starea regresivă, întoarcerea nostalgică la inocență (Împărăția Cerurilor accesibilă cu predilecție copiilor), după cum inspirat este și binomul carte-cer (alte toposuri ale locuirii), în prelungirea lui cântec-cenușă (cvartetul ,,c” din Imnurile orfice ale poetei). De reținut și binoamele durere-uitare, vis-vers.
Cântec în cenușă nu are nimic a face cu cântecul sirenelor, înșelător, amăgitor prin definiție. Cântec în cenușă e cât se poate de material, de ,,teluric”, de palpabil în efemeritatea-i proverbială. Cântecul, o sumă de vibrații/modulații, joacă rolul de ,,mediator” între cele două lumi, terestră și celestă, este energie pe portativ, coloană sonoră și ,,stâlp” de susținere, de tip Axis Mundi. Cântecul, la intersecția spațiului de congruență, pe cât de ,,celest” în teluricitatea-i, pe atât de ,,teluric” în celestitatea-i.
Cântec în cenușă. Imnuri orfice stă sub zodia poli-: policromie, polivalențe, polimorfism. În poemele Ecaterinei Petrescu Botoncea, există un soi de cromatism liric, o legătură indisolubilă între nuanță și cuvânt, fiecare cuvânt având, din punct de vedere semantic, nuanța(ele) sa(le) de sens și semnificație, iar culoarea (în evidențierea ei un rol capital îl are jocul dintre lumină și umbra, clarobscurul), pentru a exista (a fi ,,validată”) poartă un nume. Ecaterina Petrescu Botoncea nu doar își ,,nuanțează” astfel lirismul (lirism compozit, (con)figurativ, pretabil la a fi imortalizat pe pânză), ci și îl ,,universalizează”: ,,(…) iubirea Ta pentru mine/este întrepătrundere de raze, cuvinte, așteptări,/colorează-mi irisul cu irisul Tău, și amesetecă-mă cu/tine în culorile infinitului…” (p.33).
Cartografiile lirico-sentimentale (spații de manifestare) ale Ecaterinei Petrescu Botoncea, poeme-spații-,,vehicule” ale trecerii-petrecerii lui Eu către El și invers (,,Ușa nopții se deschide, pășesc în lumea ei rece,/adâncă, de nepătruns (…)”-p.34), ,,liant” între două lumi (iată, poeta reușește să facă accesibil inaccesibilul), incumbă fascinația față de elanul ascensional, la intersecția abscisei cu ordonata existențială regăsindu-se Omul (strălucit figurat de Leonardo da Vinci prin intermediul ,,omului universal”): ,,(…) urc treptele orelor până la cer.” (idem).
Apropierea Lunii e, în același timp, apropriere (,,confiscarea” ei simbolică de către poetă), atașamentul Ecaterinei Petrescu Botoncea față de Dumnezeu luând forma afectivității cosmice: ,,mângâi Luna cu degetele alungite, o așez la pieptul/ meu și o simt cum se zbate ca un porumbel (…)” (idem). Dând glas pornirii sale atotcuprinzătoare, relaționările poetei se produc pe orizontală și pe verticală.
Relația văz-miros joacă un rol major în lirica inconfundabilei (,,să mă recunoști” –p.45) Ecaterina Petrescu Botoncea. Pe principiul lui ,,ce e jos, e și sus și invers”, bolta cerească e imaginată ca o infinită ,,pajiște”: ,,(…) bolta/ cerească miroase a mână de Maică a Domnului (…)” (idem). La fel procedează și Constantin Brâncuși, creator în Absolut: ,,(…) ouă sidefate de lumină/ ale Păsării Măiestre, albe, în cuibarul infinitului (…)” (idem).
Cântec în cenușă. Imnuri orfice omagiază Viața, Creația, Creatorul. În același timp e colecție de simțăminte (,,până la ultim simțământ (…)” –p.35), buchet, acoloadă drăgăstoasă, poeme-funigei prin care ,,avântata” Ecaterina Petrescu Botoncea descifrează lumea (,,(…) te/ descifrez, tabloul meu cel de demult (…)” -(idem), ,,domesticitate” în fază continuată (a se vedea raportările poetei la copilărie și la tot ce incumbă aceasta –satul, ulița, casa bătrânească, gura sobei, bunica, scoarța de lână, plita, cana de tablă, lupii, pădurea, livada etc.), poeme-desprinderi de pe orizontala ființării și ,,levitări” către tăriile cerești, ,,magnetism” între Nucleul Infinit (reprezentat de Dumnezeu) și particula infinitezimală numită om, poeme-jinduire, expresii ale (în)ființării, poeme-distilări afective, iubire-picur de lumină, stalactită și stalagmită, iubire consolidată în Timp și Spațiu, iubire distilată, iubire vie, ,,(…) iubire picurată-n/ viață…(…)” (idem), iubire și predispoziție ludică, imprecație către fiu (,,Fiul meu (…), mă/ așez sub iarba Lunii, călcată de îngeri, și-ți îngân/cântecul de leagăn al facerii și desfacerii lumii…” -p.36), mantră, moștenire de tip spiritual, excurs în arhaicitate/primordialitate, ,,melos” afectiv ,,recuperat” din illo tempore, intrare în Poveste (,,(…) îmi așez pe umeri/ basmaua roșie și intru cu tine în poveste…” -p.37; ,,Nu știu dacă povestea abia a-nceput sau s-a sfârșit,/simt bucuria în inimă și în asfințit (…)” -p.68), extaz (,,Ce frumoși sunt ochii nopții când stelele dorm” -p.39), mărturie a darurilor și a dorurilor (dorul ca ,,foc” interior) (,,Mi-e dor de dorul tău (…),/(…) mi-e dor/de foșnet frunzărit de vânt, vioară, cântec pierdut/în verde depărtări, mi-e dor de coloritul galben/din praful poleitelor chemări (…)” -p.46); ,,Ce poate fi nostalgia decât un dor de dincolo de/focul din sobă, de dincolo de ferestre, de dincolo de/foșnetul frunzelor, de dincolo de șuieratul trenului, de dincolo de tine…(…)“ –p.69), modalitate de ostoire a nostosului, sinsestezii ale drumețului însetat de drum (,,hoinăresc în univers” –p.65), autorecuperare și autoracordare la misterii (,,(…) vibrând în rezonanța/ depărtărilor (…)” –idem), dantelărie sufletească (ionică, dorică și corintică).
Puternică de înger, ,,angelofilă”, Ecaterina Petrescu Botoncea, cea care își scrie poemele ,,cu vârful inimii” (p.45), ,,arde” (când vâlvătaie, când mocnit) atunci când creează, iar actul punerii în operă se cere în permanență ,,alimentat” (de lucrul acesta se ocupă Îngerul, substitut divin, celui căruia poeta i se adresează direct, Cel vizat fiind, în fapt, însuși Dumnezeu): ,,Aruncă peste mine vreascuri, mi-e frig sub/boarea argintului încolăcit în Lună, din cer picură/întunericul sidefat al nisipului din clepsidră,/scapără-mă și arde-mă vâlvătaie, aprins, mocnit,/stins, apoi aruncă-mi cenușa peste câmpul de stele (…)” (p.43). Tot de ,,ardere” e vorba atunci când Ecaterina Petrescu Botoncea tânjește după limba română populară, limba strămoșilor (,,plouă amurgiu,/plânsu-i târziu, geamu-i orbiu”, ,,în ploaie soarta mi-o țiu”, ,,ploua-mă-vei” -p.47), după expresii cu dublu sens (,,pe ploaie îți scriu…” –idem; ,,(…) două dulci/rapsodii ce se cheamă…”-p.52) sau după metaforă (,,(…) rostogolirea ultimului val o adun în/ palmele oglinzii în care îmi privesc chipul (…)” (p.25); ,,(…) cititori pricepuți în stele și în verbul a/ muri de prea mult galben…” (p.31); ,,(…) îți amintești de-îmbrățișări/ desculțe peste zăpezi și-nveșmântări în frunze (…)” (p.35); ,,(…) copacii aleargă din/ rădăcini către noi (…)” (p.37); ,,(…) pe poteci aleargă dorurile (…)” (p.39); ,,(…) din cer picură/ întunericul sidefat al nisipului din clepsidră” (p.43); ,,(…) iedera de pe coloana infinită a regăsirilor (…)” (p.45); ,,(…) melancolie colorată-n dulce seară“ (p.46); ,,(…) visul rezemat pe un pervaz de fereastră (…)” (p.47); ,,(…) albastrul florilor devine/o culoare tristă (…)” (p.48); ,,(…) o ușă albastră/ cât cerul (…)”; ,,(…) târziul meu cu miros de fân proaspăt și/ lut…” (p.49); ,,(…) aripi albastre de libelulă ridică pleoapa/ nopții spre Lună, se cerne argintul luminii/ pe case (…)”, ,,(…) plânsul adie în harpă (…)” (p.51); ,,Logodnic stelar” (p.53); ,,Vântule verb, verbule vânt” (p.55); ,,(…) silabe moarte și/ statuete corintene (…)” (p.56); ,,ne-am umplut de ceață”, ,,lacrimi galbene” (p.57); ,,Colț de pământ colbuit de uitare (…)” (p.58); ,,E atâta durere în toate, în ape, în munți, în/ păduri (…)”, ,,puntea cu o sută de crini” (p.59); ,,astrale grinzi” (p.60); ,,(…) îmbrăcată în haină albă/ și împodobită cu împletitura de iască a pădurilor/ virgine de altă dată (…)” (p.62); ,,îngeri verzi”, ,,din fiecare mesteacăn curgeau melancolii (…)” (p.64); ,,(…) eliberează-mă de verde pentru a mă/ colora în albastrul cerului înnoptat de stele…(p.66); ,,(…) vulpile argintii/ din toamna mea (…)” (p.67); ,,(…) verde/deschis, verde bucurie, verde mirare, rug verde/ aprins…” (p.68); ,,Priveliștea de pe fereastra închisă din care toate/ sunetele au murit (…)”; ,,poteci răscolite de galben, roșiatic, putred, cer/coborât printre crengi bătrâne (…)” (p.70); ,,(…) ochii colorați/ în struguri, buzele Ionatan (…)” (p.71); ,,Pășeam pe pietrele de foc, făcându-mi loc printre/măslini (…)” (p.72).
Timpul și echivalentele timpului sunt intens speculate în Cuvânt în cenușă. Imnuri orfice: ,,(…) aburul/care se ridică deasupra timpului (…)”, ,,(…) marginea nisipului/din clepsidră…” (p.19); ,,Sunt un om fărâmițat de timp (…)” (p.21); ,,secunda de fericire strălucită de Tine în timpul/meu…” (p.27); ,,(…) timp dispărut în preistorie”, ,,(…) fusul zilelor se învârtea leneș, visător, cald,/somnoros, pe o roată ancestrală a cerului (…) “ (p.36); ,,(…) timpul se încolăcește pe coloana de fum”, ,,(…) ceasul de pe noptieră de oprește din ticăit” (p.37); ,,(…) să auzi timpul cum șipotește în inima Ta…” (p.38); ,,(…) un vâslaș ceresc împinge timpul la vale” (p.39); ,,pietrișul timpului” (p.52); ,,(…) ridici pulberea timpului/de la pământ (…)” (p.55); ,,Sunt atât de adâncită în timp, de parcă aș fi izvorul/care ține pe umerii lui muntele înainte de ultima/clătinare (…)” (p.67). Timpului i se alătură alte simboluri cu o mare încărcătură semantică: trandafirul, drumul/cărarea, caii (animale psihopompe, ce însoțesc sufletul în lumea de dincolo), păsările/aripile (simboluri ascensionale, dar și ale prezenței divinității), odaia (spațiu matern, protector, de tip incintă), vatra de lemne (centrul casei), orologiul, chihlimbarul, câmpul, fluturele, fluierul, obeliscul, marea, valul, oglinda, pescarul, floarea soarelui, inima, harpa, coliba, cântecul de leagăn, podul, deșertul, pădurea, râul, tobele, raza, porumbelul, copilul astral, zânele, palatul de cleștar, ceața, lerul, leagănul, dorul, libelula, vâslașul, clovnii, răscrucea, uitarea, runele, lăuta veche, lacrimile, tarabele cu mirodenii, grădina de portocali, muntele, licornul, cascada, lespedea, pământul, apa, focul etc.
Ars (poetica)=artă poetică. Indiferent sub forma lexicală sub care se prezintă, irumpe ideea de ,,ardere”-sublimare/,,cenușă”. Ecaterina Petrescu Botoncea își este sieși Cuvânt în cenușă, cuvânt și cenușă (,,(…) ca o pasăre în/ cenușă cânt, cuvântul mi-e iubire pentru lutul Tău/ sfânt (…)” –p.68), de aici și starea-i de diseminare. Ecaterina Petrescu Botoncea împământenește viziuni celeste, propulsându-le la rang de C(O)RONOGRAFII. Deambulările poetei, dialogurile fondator-începătoare dintre poetă și înger (substitut divin) au valoarea ,,începătoriilor” din textele biblice. Personaje precum Îngerul, Adam, Evdochia, Eva, Maica Domnului, Iisus, Ilie sau Moise brăzdează imnurile Ecaterinei Petrescu Botoncea, conferindu-le statutul de spații lirice sub pecetea lui trans- (,,(…) un vultur scrutează cu ochii mei înălțimile…” –p.67) ce poartă și se lasă purtate, ,,punți” de legătură între eu și sine, între om și divinitate, dar și între semeni.
,,Tripleta” din finalul cărții, corolar peste întreg Cuvânt în cenușă. Imnuri orfice, ,,(…) să dai…să iei…să/speri…” (p.72), e, în fapt chintesența creației Ecaterinei Petrescu Botoncea.
Ecaterina Petrescu Botoncea,
Cântec în cenușă. Imnuri orfice,
București, Editura Kafka, 2022, 72p.
