De câteva săptămâni mă vizitează un pescăruș, cam pe la ora trei după-amiaza. Întâi survolează blocul, zboară circular împrejurul perimetrului, execută manevra looping, apoi pică în stil kamikaze înspre pervaz. Aterizează perfect de fiecare dată, fără zgomot, și nu s-a izbit niciodată de geam, nu a folosit nici metoda loviturii de berbec, lucru de care sunt mai mult decât mulțumit, deoarece am termopan și costă o groază de bani. La ora respectivă termin de mâncat, pun vasele murdare în chiuvetă și las resturile pentru el. Anya tratează cu o oarecare indiferență situația. Îi mai pune de mâncare, mai mult de dragul meu, dar cu ea se comportă altfel, mai sec.
Micul nostru joc reușeşte să mă înveselească puțin, se preface că nu vede mâncarea din prima, iar eu, că am treabă prin bucătărie. Scoate un sunet, două, trei în zilele când pare lihnit, și se apucă de mestecat. După ce isprăvește masa, își anunță plecarea cu o succesiune de semnale ascuțite și sacadate, de parcă ar râde. Aș vrea să știu ce are în cap, ce crede despre mine, cum și unde doarme, dacă se visează mergând pe stradă, comunică cu celelalte păsări?, are opinii solide și se implică în societatea pescărușilor? Din păcate nu cred, c-un creier cât un bob de mazăre, de data asta mărimea contează, nu-l deprimă cu nimic, compensează prin ciocul lung și sângeriu ca o sabie pierdută într-un câmp de luptă, și ce dacă?, multe ființe fac tumbe, se rostogolesc, au mazărea mai mare, mănâncă și strigă cu îndârjire formațiuni de cuvinte, propoziții ce visează ca într-o bună zi să devină păreri, totuși el nu poate. Mult timp am sperat că vom reuşi a vorbi o limbă stabilită de comun acord și o să-mi povestească ce a mai văzut de sus, ce probleme sunt de fapt reale și câte sunt minuscule.
-Să nu uiți să-ți hrănești copilul.
-Despre ce vorbești?
-Ziceam de animalul zburător.
Am început să-l îndrăgesc chiar dacă nu face mare lucru, iar el ține la mine pentru că-i dau să mănânce. Cel mai probabil. Nu pare interesat de alte lucruri, deși are o expresie ciudată, împietrită în timp, gata să intre în sufletul oricui. Așa trece vremea peste noi, ne vedem separat fiecare de treburile lui, apoi ne întâlnim la mijlocul lumilor, pervazul, și uităm de tot ce e în jur.
-O să-ncepi să măcăni și tu.
Aș încerca dacă aș ști ce enunț prin sunete. Anyei nu-i plac păsările, crede că nu au suflet. Am încercat s-o conving să stea măcar o dată cu mine și să-l observe, dar nu vrea. Uite ce pupile mici și fixe are. Pierderea ei, până la urmă. Nu o forțez. Ești prea atașat de el. E plăcut să ai un animal de companie loial, în ciuda faptului că e ușor distant. Viața nu e întotdeauna cum ți-ai dori. Există limitări și sunt împăcat cu ele. Într-o seară, când stăteam în pat, mi s-a părut că-l aud.
-Te gândești la el și înainte să adormi?
-Câteodată da. Mă fascinează…
-Și-ți spune ceva?
-E tăcut. Sunt curios dacă înțelege vreun lucru din lumea asta.
-O fi înțelept.
-Faci mișto!
-Ba nu. M-am luat după tine.
-Poate îl voi dresa într-o bună zi. Apoi îmi va fi mai ușor să-l înțeleg.
-Dar nu ar fi mai corect să-l lași în pace, în libertate?
-Da, ai dreptate, totuși…
Se întoarce cu fața-n sus, holbându-se în tavanul alb cu picățele din cauza inundației și răcnește din plămâni.
-Croo-crooa-crooaa!
După un lung șir de întâlniri obișnuite, astăzi nu a venit. Absența lui mă neliniștea. A trecut ceva timp, mi-am aprins o ţigară și m-am dus să-l aştept la geam. Vremea era obișnuită pentru o zi de vară, mașinile claxonau de zor, aerul torid păstra mâncarea intactă pe pervaz, aparatele de aer condiționat huruiau și formau petice de apă pe bulevard. Ridicând privirea am văzut un stol de păsări în depărtare, păreau a fi pescăruși, dar nu înțelegeam motivul pentru care zburau atât de sus, un cerc în jurul soarelui. Mi-am mijit pleoapele ca să văd mai bine. Păreau să exerseze un nou tip de acrobație aeriană, de atac. Restul de ființe înaripate din cartier stăteau pitite în copaci sau stâlpi de înaltă tensiune și cântau în cor, ca și cum se pregăteau pentru o ceremonie. Peisajul era hipnotizant. Când expir ultimul fum, îl observ pe unul dintre ei cum virează brusc în sensul opus al zborului general, execută un tonou, smulge o geană de lumină de pe cer și planează în direcția mea cu ceva asemănător unei umbre, un obiect ascuțit care se mărește, acaparează orașul și se tot mărește și continuă să zboare cu ciocul roșu aprins drept înspre mine până-mi străpunge ochii.
