Aurel Dumitrașcu face parte din categoria scriitorilor plecați prematur, și uitat pe nedrept. Jurnalul său intim („Carnete maroˮ, vol. I, II, editura Cartea Românească, 2019),concentrat din mai multe surse de „administratorul postumității literareˮ, Adrian Alui Gheorghe, extrage din „felia de viață personalăˮ dintre 1982-1990 un tâlc istoric și unul literar.
Mozaicul anodinului biografic, cuprins între coperți, debordează cadrul autoportretului ( Cesare Pavese, Max Blecher, Elias Canetti)și se convertește într-un protest politic, a cărui mână așază cartea pe raftul memorialisticii comunismului (Nicolae Steinhardt, I.D.Sîrbu, Oana Orlea, Paul Goma, Bujor Nedelcovici).Asemănător rolelor unui seismograf, paginile cărții păstrează cu fidelitate ecourile evenimentelor până în preajma momentului în care „Făt-Frumosul omeniriiˮ, socialismul ceaușist, sucomba gâtuit în piața publică. În preumblarea sa continuă pe patrulaterul care unește Borca natală de Piatra Neamț, Iași, București, poetul optzecist realizează, din secvențe cinematografice, colajul omniprezentului Rău colectiv. Cititorul călăuzit printre pereții celularului național, care strâng mecanic după Congresul al XIII-lea al Partidului, înregistrează augmentația presiunii: criza alimentară, sistematizarea forțată, degradarea limbajului,„întărirea vigilențeiˮ Securității și a cenzurii. Timpul social al narațiunii nu este, prin urmare, prezentul perpetuu, vidat, dictatorial („Timp mort. Nu ninge. Nu plouă. Nu bate vântulˮ- noiembrie 1986),ci fluxul unei ireversibile descompuneri generale, care aduce omul în stadiul de „nimic, un cuvânt pe un eventual mandat de arestareˮ. Întoarcerea foilor produce vertijul descinderii pe limbul „împărăției friguluiˮ către obscuritatea înghețată a subteranei, infltrată de semnale meteorologice profetice (alternanța iernilor brutale cu veri secetoase, care culminează în noiembrie 1989:„Nu ne mai este frig de atâta silăˮ).Criza națională de electricitate se reflectă în scăderea luminii textuale, corespondează cu „mâhnireaˮ care obnubilează percepția, și pare să intre în relație cu spleenul bacovian și presentimentul morții, care înnegresc volumele postume „Mesagerulˮ și „Fiara melancolicăˮ(Mircea Bârsilă).Din simbol bulgakovian al societății strivite, în prima parte a cărții, flacăra lămpii cu gaz se subțiază, în cea de a doua, până la expiere : „când vine seara acum, parc-ar veni moarteaˮ.
Atunci când se confruntă cu insulta comunistă, Aurel Dumitrașcu nu poate și nu dorește să tacă. Prezența sa rebelă scandalizează onorabilul juriu al Festivalului „Mihai Eminescuˮ, așa cum declarațiile și aporturile jurnalistice îi stârnesc disperarea primul-secretar al județului. În numele caracterului și a demnității care „e mai importantă decât toate vorbele și discursurileˮ, a solidarității de breaslă, autorul salută manifestările contestatare (Mihai Șora și Cezar Ivănescu, Liviu Ioan Stoiciu),militează împotriva înlăturării de la catedră a intelectualilor ieșeni în 1989, se raliază acțiunilor Magdalenei Ghica și numai stadiul avansat al leucemiei îl oprește de la revolta deschisă. Privirea limpede și intransigența morală nu îl părăsesc nici după Schimbare ; într-un articol din revista „Ceahlăulˮ, el atrage atenția că „reconstrucțiaˮ ar trebui „să înceapă de la conștiința propriei noastre demnitățiˮ, căci „adevărul e unul singur, nu pe secțiuniˮ. Eticismul pare a fi stâlpul de susținere al întregului eșafodaj auctorial. Uneori, frazele „Carnetelorˮ par să forțeze desprinderea din linia supraviețuirii prin literatură (Ruxandra Cesereanu),și să-și asume incipit-ul dialogului social reziliat de sistem. „Se poate sta de vorbă și prin intermediul mașinii de scrisˮ, apărea în programatica „Ce-ar mai fi de spusˮ a Grupului Disident de la Iași, în același an 1988.„Societatea civilă începe în noiˮ, recomanda, cu bună dreptate, Vladimir Tismăneanu.
Sub crusta ei cenușie, cartea frigului ascunde emisferele vieții personale, developate într-un jurnal sentimental și unul literar și frisonate, romanesc, de conflicte puternice: fragilitate-exigență, avânt-retractilitate, luciditate-eros năvalnic. Ca oricărui poet loial Frumosului existențial, lui Aurel Dumitrașcu notația zilnică îi închide armura anti-sistem și îi încorporează cuvintele într-o campanie purtată împotriva dictaturii interioare, a singurătății – care ar putea fi anihilată ori prin asumare totală (creație),ori prin deschidere emoțională absolută (iubire).Studentul moldovean nu este un simplu pasionat al formelor femeiești, cât prospectorul esteticului feminin interior, esențial, pe care îl nimbează cu cercul autumnal al ploii („când plouă e ca și când s-ar gândi Dumnezeu la tineˮ).Dintre toate affaires d’amour, experiențele cu adolescenta Tudorița (EA)și cu Irina Crețu (Prințesa)îl marchează pe o perioadă îndelungată. Aflat el însuși într-o junețe poetică fără vârstă, autorul epuizează repertoriul seducătorului-educator, care dedică versuri, impresionează cu vinilurile lui John Lennon sau trimite scrisori jour-à-jour („Dacă patruzeci de doze de înțelepciune n-o salvează și nu te salvează, va trebui să te sinuciziˮ),se umilește și se lasă tapat, exultă și blufează ; adevărată anatomie a sentimentelor, graficul afectiv al tânărului oscilează extrem, între divinizare („Mă creștinizezi, Irina!ˮ),și autoanaliză, între declarații pline de pathos, critici devastatoare și reflecții mustind de o bucurie amară : „de la poezie / din poezie n-am plecat și nu pot să plecˮ (1988).
Lucrarea deține o importantă însemnătate filologic-documentară. Scriitorul citește asiduu și pestriț (Alexandru Rosetti și Montesquieu, Pierre de Boisdeffre, Petre Botezatu și Odysseas Elytis),comentează, traduce, publică, participă la mese rotunde, la colocvii și la jurii literare ; realitatea din care vorbește este una mobilată cu lecturi principale și decorată cu muzică. „Carnete maroˮ este, în același timp, o carte cu prieteni. Excursiile la Piatra Neamț înseamnă vizite la „tes amisˮ (Radu Florescu, Adrian Alui Gheorghe, Daniel Corbu, etc), și „garsoniera 45ˮ, vizionare de filme, participare la vernisaje și la piese de teatru. Iașiul „hapsân, moleșitor și plin de păuniˮ, nu este atât capitala examenelor, cât, mai ales, reședința Irinei și a prietenilor „pogoriștiˮ, a lui Luca Pițu, „cel mai complet intelectual român pe care îl cunoștiˮ. Ca angajat al Complexului muzeal Neamț, în 1988, poetul descoperă decalajul dintre un disconfort urban amuzant („mulțimea aceea de oameni, anonimă, hăituită de griji ori intereseˮ)și „libertatea seducătoareˮ a munților. Bucureștiul nu se reduce la sediul editurilor-țintă, el reprezintă Casa Scriitorilor, cinema Union și Eugen Suciu, taifasul cu Nichita Stănescu și cu Mircea Martin, incursiunile la D.R.Popescu, sau la cenaclul lui „Donˮ Cezar Ivănescu. Din orașul murdar, „ideologizatˮ, caracterizat prin stopcadru („Dâmbovița. Limpede. În sfârșit. Un bătrân mort în preajma ei. Acoperit cu coli de hârtie albă. O mână ieșind de sub hârtiiˮ),rezistă schițele pitorești ale unor autori cunoscuți : Virgil Mazilescu („orgolios și abulicˮ),Radu G. Țeposu („riguros și foarte nostimˮ),Matei Vișniec („sobru și singurˮ), „clocotristulˮ Adam Puslojić, etc.- surprinse prin redacții, în agape, pe terenul de fotbal.
Atunci când nu poate dialoga cu amicii, autorul corespondează cu o stăruință care îl transformă într-unul dintre cei mai mari epistolieri ai ultimelor decade. Strălucind risipite prin mesajele adresate lui Gheorghe Grigurcu, Adrian Marino, etc., descoperi reflexii din care te aștepți să crească eseuri. Punctul de plecare al misivelor sale, „unele mai puțin serioase, unele aparent interesate din cauza politeții, altele sobre, unele ironice, melancolice, tandre, disperate, politizate, sau pamfletareˮ pare a fi singurătatea, un Ianus înzestrat cu o față întunecată, și una solar-literară („Ești convins că există o elită a singurătății. Și ești sigur că tu faci parte din această elităˮ).În fapt, solitudinea creează cadrul unui alter ego de hârtie, căruia autorul i se adresează cu o directețe demnă de Italo Calvino, la persoana a II-a:„Jurnalul(…)vieții tale anoste se scrie singur, aproape inutil. Dar este singurul om cu care poți sta de vorbă. El este celălalt. El ți-a rămasa fidelˮ.„Într-o vreme în care se poartă bascˮ poetul „cuprins de nostalgia jobenuluiˮ, le zâmbește infinit „ceștilor goale care se plimbă prin capetele celor din jur ˮ, în vreme ce „gândul sinucideriiˮ îi „stă în creierˮ „ca un prințˮ.
Așa cum pagina scrisă formează chenarul autoportretului, acesta din urmă alcătuiește rama Cărții, a Operei, chintesența unei vieți, în jurul căreia crește lumea subiectului, împresurată de zidurile frigului social. Autorului moralist, care se prezenta drept „un om de caracter mai întâi și apoi un poet talentatˮ (scrisoare pentru Dumitru Chioaru, 1987),arta literară îi reflectă, din nou, intrasigența : „pentru poet, poezia nu e opțiune, ci devenirea lui pur și simpluˮ, notează el, în noiembrie 1983. „Numai poemul este importantˮ.Rostul Operei era acela de a-i conserva creatorului său transmutația etică. „Scrisul nu dă glorieˮ, își încrustează acesta deviza, „dă numai un fel de a muri în demnitateˮ. Reclamația împotriva intervenției cenzurii asupra debutului său editorial (apărut sub titlul schimbat „Furtunile memorieiˮ)reamintește de verticalitatea lui Soljenițân :„Pentru mine integritatea nuvelei e mai importantă decât publicarea eiˮ. Conversațiile cu Gabriela Negreanu, dar mai ales schimbul de răvașe cu Mircea Sântimbreanu și întâlnirea „cu scânteiˮ din biroul directorului „Albatrosuluiˮ constituie, în acest sens, episoade edificatoare. Aventura apariției cărții, pilduitoare, de altfel, generațiilor postdecembriste, ocupă un loc central în curgerea evenimențială. Cu toate tăieturile, omisiunile și erorile de tipar, versurile sale au întrunit elogii în reviste importante („România literarăˮ, „Luceafărulˮ, „Amfiteatruˮ, „Orizontˮ, „Ramuriˮ etc.),așa cum s-a întâmplat și în cazul poemelor „salvateˮ, rânduite în „Biblioteca din Nordˮ(1986).
Dacă timpul creației, pe care nu-și permitea să îl piardă, i-ar fi îngăduit, probabil că Aurel Dumitrașcu ar fi scris tot mai bine, în măsura în care își asuma pustietatea tot mai gălăgioasă a paginii. Jurnalul său este o cutie cu fotografii ale singurătății, ale cărui rânduri par să rezoneze cu cele dedicate expoziției lui Cornel Miftode, publicate în numărul din martie 1991 al revistei „Ceahlăulˮ :„nicio altă artă nu omagiază mai profund singurătatea. Și nu pentru că fiecare privește singur, ci pentru că fiecare își amintește singur. Aproape aș spune că arta fotografică este arta nostalgiei (care-n.n.) încearcă întotdeauna să recupereze lumina pierdută (…).Fotografiile conciliază cu tot ceea ce trece. Ne împacă (…).Pictorii ne învață că liniile vorbesc, în timp ce artiștii fotografi par a ne spune că lumina este mereu în serviciul nostalgiei.ˮ
