În următorii ani, Marion se întâlnește de mai multe ori cu Ana. Și își scriu. Fata abandonată încearcă să facă lumină asupra primilor săi ani de viață. Dar adesea răspunsurile mamei biologice nu sunt la înălțimea așteptărilor ei. Marion crede că Ana o minte, începe să aibă bănuieli și uneori chiar ajunge s-o urască, fără să-ncerce vreodată s-o înțeleagă.
Căutarea originilor nu s-a încheiat nici pe departe cu acea întâlnire din iulie 2000. După ce Marion pleacă înapoi în Franța, Ana pornește în căutarea lui Nicolae. Vrea să-i împărtășească vestea care i-a dat viața peste cap de-atâtea zile. Bărbatul acesta care poartă responsabilitatea necugetării trebuie să dea socoteală la rându-i.
Ana îl roagă pe Ion s-o ajute.
— Nu-l cunosc personal, spune fostul cadru de partid, dar am auzit câte ceva despre el. Ar fi bine să mergi să întrebi la gară și la atelierele din preajmă. Dacă încă lucrează, acolo trebuie să fie.
Ana se duce la gara din Alba Iulia, întreabă mai mulți funcționari pe care-i întâlnește. Nimeni nu-l cunoaște. Lucrează la ateliere, dincolo de calea ferată, dar la care serviciu?
Unele clădiri sunt dezafectate, altele găzduiesc locomotive cu aburi care așteaptă să fie casate. Ana insistă. Nici paznicul nu-l cunoaște pe Nicolae.
— Nu mai sta pe-aici, adaugă bărbatul cu șapcă.
Până la urmă, întâmplarea, pura întâmplare, o va ajuta să-l găsească. Întâlnirea, ca într-un film de demult, nu departe de gară. Pe trotuar. Nicolae trece pur și simplu prin preajmă. Merge la serviciu.
— Îți mai aduci aminte de mine?
Pentru Ana, regăsirea e amară. Pentru iubirea ei din tinerețe, e suprarealistă. Nicolae tresare și imediat maschează surpriza cu un zâmbet.
— Sigur că mi-aduc aminte, spune el fără s-o privească în ochi.
Ana nu mai simte nimic pentru bărbatul acesta. Nici măcar furie. Nu credea că o să fie în stare să-l înfrunte, după atâția ani. A lăsat-o de izbeliște.
— Avem o fiică împreună. Am abandonat-o, fiindcă m-ai părăsit. Dar acum o lună am văzut-o.
— Unde?
— A venit să mă caute.
Ana îi povestește totul. Despre abandon, adopție și întoarcerea fiicei ei. Nicolae o ascultă și își dă seama ce viață crudă a avut femeia aceasta. El nu mai e fotbalistul de succes de odinioară, cel care-i uimea pe suporteri cu o pasă abilă, cu un șut bine țintit. Lumea muncitorească îi macină pe îngerii stadioanelor la fel ca pe toată lumea. După o accidentare gravă, n-a mai fost răsfățatul partidului și a devenit muncitor la atelierele CFR, apoi a urcat treptele până a ajuns maistru. În curând iese la pensie. „Greșeala“ tinereților lui îl privește acum în ochi fără milă.
— Cum arată?
Ana îi întinde o fotografie pe care i-a lăsat-o Marion. O privește o clipă și i-o înapoiază, emoționat. Nu știe ce să creadă despre ființa aceea tunsă scurt, cu aer de franțuzoaică. O femeie de 24 de ani, mică de statură, brunetă, drăguță. Nicolae se înfioară. Se gândește la familia lui, la soția care nu știe nimic și care e destul de dificilă. La fiul și la fiica lui, care de-acum s-au ales cu o soră.
— Vino mâine, îi spune el, la aceeași oră. O să-ți dau ceva pentru ea.
A doua zi, la ora 10, Ana merge încolo și-ncoace prin fața gării. Nicolae întârzie. La fel ca pe vremea când îl iubea. Când se ivește de după colțul Poștei, pare mai bătrân. Se vede imediat că nu mai e în formă.
— Uite, să-i trimiți fotografia asta.
O poză cu toată familia lui. De la căsătoria fetei. Nicolae e în dreapta, ținând în mână o lumânare înaltă, cum e obiceiul. Poartă un costum negru frumos și cămașă albă descheiată la guler. Soția lui e pe partea cealaltă și ține și ea o lumânare identică. Pare o femeie autoritară. În centru, tânăra mireasă, într-o rochie lungă, albă, cu un buchet de flori în mână. Soțul ei poartă un costum bordo și o cunună pe cap. Fiul cel mic al lui Nicolae stă ghemuit în fața ei. Poza a fost făcută într-un loc ciudat. O peluză în apropierea unei grădini. În depărtare, se zăresc zidurile cetății Alba Iulia. Tânărul mire e de-o seamă cu Marion, fără câteva luni: 24 de ani.
O altă nuntă va avea loc în anul 2009. Marion și Tristan spun da, după care urmează o mare petrecere. Spectaculoasă, cum se obișnuiește în sud-vest. Robert și Édith sunt în al nouălea cer. Fiica lor e cu adevărat fericită. Să spunem că Tristan este remediul-minune.
