Cel din urmă film al lui Bunuel este fidel aceleiaşi poetici a bizarului şi subversiunii. Ca şi în alte ocazii, ordinea realismului este subminată de acţiunea imaginaţiei eliberate. Convenţiile sunt abandonate, regulile clasice sunt refuzate. Geniul lui Bunuel este, aici, intact, în toată splendoarea lui lunară.
“ Cet objet obscur du désir” este poemul suprarealist dedicat misterului feminin ce rămâne insondabil. Deşi, aparent, textul cinematografic al lui Bunuel recuperează elementele ce pot părea familiare, ( avatarurile pasiunii încercate de un bărbat în pragul bătrâneţii pentru o fată abia trecută de douăzeci de ani),erosul lui Bunuel nu are nimic în comun cu ipostaza de melodramă burgheză sugerată de recuzita narativă.
Universul epicureic al lui Mathieu ( un Fernando Rey mai vulnerabil ca niciodată ) este ameninţat de forţa ce irumpe în viaţa sa. Feminitatea este principiul dezordinii, o poartă care se deschide spre insolit, spre cruzime şi, în cele din urmă, către moarte. Simbolic, chipul femeii, chipul Conchitei este unul de Ianus Bifrons. Alegerea lui Bunuel este, deliberat, una provocatoare. Conchita va fi jucată, alternativ şi impredictibil, de Carole Bouquet şi Angela Molina. Personajul este tăiat în două.Intuiţia trece dincolo de limitele oarbe ale realităţii.
Acest obscur obiect al dorinţei este, aşadar, întruchiparea bipolară şi stranie a unei lumi în egală măsură incongruente şi tulbure. În universul lui Bunuel, terorismul urban este omniprezent, ca dublul semn al violenţei şi al întâmplării. Grupările de extremă dreaptă şi de extremă stângă se întretaie şi fuzionează în teribilul instrument menit să distrugă ordinea raţională şi diurnă. Pasiunea maladivă a lui Mathieu are ceva din patologia nabokoviană a lui Humbert Humbert. Bărbatul este torturat de instinctele pe care nu-şi le poate reprima, erosul este o prezenţă ce condamnă la o stare de eternă nelinişte şi de irascibilitate existenţială, este o bombă care aşteaptă să fie detonată, spre a sfărâma toate zăgazurile.
Conchita navighează între virginitatea angelică şi senzualitatea carnivoră. Apărând şi dispărând, pierdută şi regăsită, ea trece din tablou în tablou cu agilitatea unui animal de pradă. Toate tentativele lui Mathieu de a o poseda sunt zadarnice. Stratagemele sale eşuează în faţa acestui demonism de meduză, proteic şi himeric. Cruzimea lui Bunuel este, aici, ca şi în “ Le journal d’une femme de chambre” ori “ Tristana” , teribilă şi uneori insuportabilă. Chinurile la care este supus Mathieu sunt cele ale aşteptării şi ale umilinţei. Patologia erotică este, pentru Bunuel, una dintre dominantele imaginarului său. “Cet objet obscur du désir” este apoteoza acestei investigări poematice a misterului.
În final, tainele sacre şi cele seculare se vor contopi. Aparent reuniţi, bărbatul şi femeia contemplă imaginea, şocant-suprarealistă, a unei croitorese ce ţese o rochie pătată de sânge, evocând consumarea căsătoriei, dar şi imagologia creştină. . De undeva, vocea din off a unui radio bizar anunţă noul asalt care se pregăteşte, sub semnul terorii urbane.
Galeria comercială în care au poposit Mathieu şi Conchita este inundată de flăcările exploziei. Taina cinematografului lui Bunuel este închisă în acest final enigmatic asemeni unui poem de André Breton. Universul dorinţei şi al himerelor este înghiţit de focul facerii lumii. ( Ioan Stanomir)
