Strania istorie a comunismului românesc include – într-un dublu sens cel puţin – şi documente care susţin calificativul (unul dintre ele, mai exact – acela de a fi „straniu”) aplicat de profesorul Lucian Boia comunismului autohton. În „dublu sens” zic, fiindcă, pe de o parte, există suficient material documentar care să ateste această stranietate, iar, pe de altă parte, fiindcă, în cartea sa cea mai recentă, domnul Boia convoacă două stenograme pe care le aşează la finalul cărţii (inclusiv ca un soi de argument suplimentar cu care face un reglaj fin interpretării pe care o dă comunismului românesc) şi care au, luate fie împreună, fie separat, o imensă valoare de parabolă, de pildă despre ce a fost cu adevărat comunismul românesc. Din punctul meu de vedere, aceste documente merită o atenţie specială.
Lucian Boia le adună sub titulatura de „teatrul absurdului în comunism”; primul document este din 30 martie 1977 – la trei săptămîni după odiosul cutremur, iar al doilea, din 14 noiembrie 1986, şi e ocazionat de primirea unei delegaţii BOR de către Nicolae Ceauşescu. Lucian Boia: „aceste documente sunt „preferatele” mele, dintre toate cele pe care le-am parcurs, căutînd prin dosarele conducerii supreme a Partidului Comunist. Sunt parcă mai vii decît altele, mici piese de teatru, s-ar zice un „teatru al absurdului”, din păcate cu personaje şi situaţii cît se poate de reale. În centru, fireşte, Ceauşescu, care ne face cinstea să ne împărtăşească multe dintre ideile lui fixe; iar în jurul său, nenumăraţi figuranţi cîntîndu-i în strună.”
STENOGRAMA 1
Aşadar, 30 martie 1977, şedinţa CPE al CC al PCR. CPE – Comitetul Politic Executiv. CC – Comitetul Central. PCR egal PCR! De faţă, „greii” momentului – între aceştia: E.Bobu, Burtică, Elena Ceauşescu, Dincă-Te-leagă, M. Mănescu, Niculescu, Pană, Popescu-Dumnezeu, L.Răutu, Verdeţ, Ştefan Andrei. Regula: Ceauşescu vorbeşte, ceilalţi aprobă – uneori rostind cîteva, nu multe, cuvinte. Cum vorbeşte Ceauşescu? Iată, la 3 săptămîni de la cutremur: „să ştiţi că dacă demolăm tot Bucureştiul, va fi frumos”. Cei de faţă aprobă în unanimitate. Apoi: doi „măgari” (termenul e folosit de mai multe ori de Ceauşescu!) – Paul Goma şi Vlad Georgescu – „trebuie loviţi, propriu-zis, fără cruţare. Aceasta, ca măsură generală, tovarăşi, care să fie luate peste tot unde avem asemenea oameni.” Şi, desigur, „străinii”trebuie să fie ocoliţi sistematic: „în general trebuie să atrag atenţia că chiar nişte activişti de-ai noştri, care întreţin legătura cu reprezentanţe străine, ambasadori chiar, s-a creat la mese o stare de liberalism, deşi avem o lege care interzice orice legătură cu străinii, decît prin organismul nostru şi convorbirile nu se fac decît în mod organizat şi în prezenţa a unei alte persoane, chiar dacă cineva ştie bine limba. Nu se respectă, însă, acest lucru. Trebuie să interzicem complet să se meargă la ambasadele străine”. Aşadar, nimic cool, nimic simpatic – aşa cum încearcă să proiecteze acum asupra comunismului românesc cei care pretind că redescoperă virtuţile ascunse ale acestei, în fond, teribile forme de guvernare represivă! Doar, se vede şi din citatele selectate mai sus, un lider agramat, violent, coleric, ticălos – şi, dimpreună cu cei care îi stau alături întru ticăloşie, conturul unei lumi, sumbre, după chipul şi asemănarea celor care o conduc, de la vîrful PCR.
STENOGRAMA 2
E din 14 noiembrie 1986 – şi acest an, ca şi mulţi alţii, fiind, de fapt, tot un fel de „1984” în sens orwellian. Ceauşescu este, şi aici, se subînţelege, maestru de ceremonii. Umili, de regulă tăcuţi, în genunchi aproape, nume de asemenea grele în epocă: Teoctist Arăpaşu, Manea Mănescu, Ion Cumpănaşu, Antonie Plămădeală, Nestor Vornicescu, Nicolae Corneanu. Cîţiva dintre ei, numele grele şi după 1989. Dacă este să aleg un citat relevant sub care stă această întîlnire pe care o consemnează stenograma în discuţie, cred că este greu de găsit un altul mai potrivit decît vorbele spuse de Teoctist Arăpaşu: „preţuim la cea mai înaltă valoare capacitatea geniului dvs creator, adevărat făuritor al vieţii noidin ţara noastră, gîndirea dumneavoastră, punînd pecetea păcii şi a iubirii de patrie pe tot ce zidiţi şi creaţi în scumpa noastră patrie. Fiecare nouă zidire, fiecare lăcaş, fiecare izvor de lumină şi viaţă poartă pecetea gîndirii dumneavoastră geniale, a dragostei faţă de popor şi de ţară, poartă pecetea păcii a cărei vocaţie o transmiteţi cu toată dăruirea şi atîta hărnicie în această epocă pe care o trăim cu toţii şi pe care, pe bună dreptate, o numim „epoca Ceauşescu”. Făcînd parte din această epocă, noi sprijinim înfăptuirea ei”.
Stenogramele nu sînt delaţiuni, nici interpretări ale unei situaţii. Sînt mostre de gîndire pură cu privire la un fapt sau altul; în cazul de faţă, cu privire la esenţa comunismului românesc. Cum spuneam: nu este – nici în aceste stenograme foarte inspirat alese de profesorul Lucian Boia şi nici în sine în comunismul românesc – nimic cool, nimic funny. Dimpotrivă – şi aceasta se vede clar şi din stenograme: este ticăloşie, violenţă, complicitate întru ticăloşie, mediocritate fudulă, mizerie, teroare. Acesta este, de fapt, comunismul! Acesta este adevărul despre comunism – nu altul sau altele.
