“ L’aîné des Ferchaux “, ecranizarea romanului lui Georges Simenon, nu are calitatea spectrală a capodoperelor lui Melville şi nu deţine eleganţa melancolică a ultimelor sale partituri. Şi totuşi, dincolo de imperfecţiuni,dincolo de stridenţe, filmul din 1963 este o remarcabilă anatomie a infernului în care eşuează cei ce pierd bogăţia, spre a rămâne cu decăderea, exilul, provizoratul.
“L’aîné des Ferchaux” este şeful clanului de bancheri, Ferchaux însuşi- una dintre acele fiinţe vorace pentru care limitările morale ale umanităţii nu înseamnă decât un lest abandonat fără ezitare. Îmbătrânit şi încolţit, ameninţat de ancheta ce riscă să releve secretul teribil al omorului comis în Africa, cu decenii în urmă, Ferchaux deţine, încă, energia de a rezista, de a căuta, frenetic, o cale de ieşire. Vitalitatea lui Ferchaux ( un Charles Vanel ce evocă imaginea memorabilă a unui alt amoral, personajul din “ Le salaire de la peur”) se hrăneşte din abilitatea de a manipula, de a exploata, de a vampiriza. Cei din jurul său există doar spre a se servi ca hrană poftei sale nesăţioase de viaţă, de viaţă cu orice preţ.
Jean-Paul Belmondo, Charles Vanel
Ca în mai toate filmele lui Melville, destinul este un zar aruncat pe această uriaşă masă a vieţii. Rotirea sa îl aduce alături de bancherul în pragul decrepitudinii pe un cinic paraşutist cu carieră de boxeur ratat. Michel Maudet ( un Belmondo la cea din urmă colaborare cu Melville) este un amestec de indiferenţă brutală şi de bizară tandreţe, un fragment din umanitatea inclasabilă pe care o pune în scenă filmul noir.
Jean-Paul Belmondo
Şi tot destinul îi îndrumă pe cei doi spre drumul care duce spre iad. Este drumul Americii, America pe care Melville o reconstituie, sincretic, în decorul Franţei şi al propriului său studio, o Americă marcată de culori, de sunete, de claxoanele şi de siluetele de maşini, o Americă fantasmatică şi bizară,o Americă ce se naşte sub ochii spectatorului, asemeni unei năluci.
“L’aîné des Ferchaux ” este cronica acestei alunecări spre moarte a lui Ferchaux. Încolţit de mandatul de extrădare pe cale de a fi emis, refuzat de bancherii care îl văd ca pe un lest toxic, obsedate de acel seif din Caracas în care se află restul averii sale, Ferchaux călătoreşte, alături de Maudet, în acest road- movie care nu poate avea alt punct terminus decât eşecul ignobil. Siguranţa stăpânului de vieţi de altădată se năruie, iar boala începe să îi dea târcoale, cu semnele ei. Vitalitatea lui Maudet, atâţată paroxistic de acest spaţiu dominat de miturile culturii populare, este contrapusă devitalizării sale progresive. În acest cuplu straniu unit de promisiunea unui seif venezuelean, balanţa este pe cale să se schimbe. Tinereţea carnivoră îşi ia revanşa asupra amoralităţii decrepite.
Cariera lui Ferchaux se încheie în colţul umid şi luxuriant al Sudului. Capcana se închide, iar orice scăpare devine imposibilă. Jocul de zaruri al destinului îl transformă pe bătrânul bancher în prada pe care şi-o dispută cei din jurul său. Tentaculele sale sunt, în acest loc al sfârşitului, inutile. După cum la fel de inutile sunt scrisorile pe care visează să le trimită în Franţa, ca pe un ultim şantaj. Monstrul este faţă în faţă cu moartea, care înaintează, imposibil de oprit, asemeni unei reptile din mlaştinile a căror prezenţă se poate bănui, în jurul lor. Parăsit de Maudet, cel care se va reîntoarce prea târziu, Ferchaux moare străpuns de cutiţul bandiţilor care îl jefuiesc. Cele din urmă cuvinte ale sale evocă himera comorii din Caracas: agonia sa este luminată de strălucirea luciferică a propriilor sale iluzii. ( Ioan Stanomir)
