„Ceaușescu! Ceaușescu!” — o scandare care a devenit virală. Nicio ironie, nimic critic. Doar o strigare colectivă, care a transformat pentru câteva minute un dictator într-un simbol cool, vintage, rupt de orice realitate istorică. S-a întâmplat în România anului 2025, la festivalul „Beach, Please”. Unii au susținut că a fost o simplă glumă nevinovată, însă este simptomul unei societăți în care istoria a fost, ani la rând, marginalizată în școli și deformată, în fel și chip, în spațiul public. S-a ajuns ca trecutul comunist să fie transformat în cultura populară, într-un puzzle de mituri.
Ceaușescu de azi — cel din meme, din stickere, din stencilurile lui Dumitru Gorzo cu „vin în 5 minute” — este produsul unui imaginar colectiv distorsionat. Un fel de caricatură folclorică, din care a fost evacuat răul. În mintea multora, Ceaușescu nu mai este dictatorul care a condus România un sfert de secol, ci personajul istoric sever, „amuzant”, poate chiar „eficient”, pentru că „pe vremea aia era ordine”. E ușor să dăm vina pe cei care au strigat. Să spunem că sunt superficiali sau că nu le pasă. Realitatea este cu totul alta: nu poți avea discernământ dacă nimeni nu te-a învățat să-l cultivi. Tinerii nu au cum să distingă între memă și monstru dacă nimeni nu le-a explicat diferența.
România ultimelor decenii a cunoscut o abandonare generalizată a educației istorice și culturale. În lipsa formării, apar goluri. Iar în acele goluri intră orice: TikTok, nostalgii reciclate prost, conspirații și mistificări. Trăim într-un timp al aparențelor, în care conținutul de orice fel este filtrat mai degrabă de algoritmi decât de conștiințe. Ce este viral devine valoare, iar ceea ce șochează este distribuit să ajungă la toți. Iar acolo unde mai apare ironia, în cel mai bun caz, este asumată drept adevăr alternativ.
Din păcate, cultura a devenit atât de democratică încât nu mai are anticorpi împotriva prostiei sau a ignoranței. Și cum „totul este o opinie”, nimeni nu mai are autoritatea să corecteze aberațiile, rostite fără discernământ în spațiul public. Se invocă faptul că „este doar o glumă”, „e libertate de exprimare”. Dar când gluma ignoră milioane de victime, iar libertatea devine complice cu uitarea, nu mai e vorba de toleranță, ci de iresponsabilitate colectivă.
Mi-a plăcut articolul !